Giving up on faith...less.

Azi am avut un sentiment sublim. S-a intamplat in gara de sud, in Ploiesti. Momentul in care l-am vazut pe B. venind spre mine si vantul mi-a rascolit cateva suvite de par, cu o racoare care m-a facut sa tremur, si in surdina fiind melodia de la No Doubt - "Don't Speak". Ma gandeam la tine in acel moment, evident. Si apoi mi-am spus, privindu-l cum se apropie: Tu ma ajuti. Voi ma ajutati. De asta va iubesc. De asta va numesc adevarati. Prieteni adevarati.
Dar in seara asta nu vreau sa vorbesc despre tine. Am vrut doar sa descriu momentul din gara. Tipa aia ciufulita de vant, cu tenesii de "houser-itza", care vorba aia, frate... n-au sireturi... Esarfa care a rezistat destul de curajos si bagajele voluminoase. Tipa aia avea pe chip o lumina diafana, care te indemna sa te gandesti unde se duce si de ce se grabeste sa ajunga acolo, pentru ca asta i se citea in ochi. Dar, daca te uitai mai atent la ea, observai ca tot fixa cu privirea usile care duceau inapoi in oras. "Nu ai unde sa fugi in orasul asta infect." - am auzit o data. Adevarat. In el, nu ai unde. Pentru ca in fiecare colt, exista o amintire uitata. In afara lui, te asteapta o lume intreaga.
Si stand acum, aici, realizez ca scriu aceste randuri cu puterea unui om care, desi tanjeste la o portie sanatoasa de somn - ca de, abia am venit de acasa - are puterea sa scrie. Iar si iar, randuri si fraze. Nu mai promit nimic, mi-am tradat si sistemul de detox. Nu mai spun nimic, dar, in acelasi timp, nu ma mai intrebati si nu-mi mai povestiti nimic.
Pentru ca tipa aia care azi era in gara de sud, Ploiesti, e obosita, si momentan nu vrea decat cateva ore bune de somn. Si, sincer, in acest caz, considerati-ma etern obosita.
Cand va veni vorba de tine, imi va fi somn, iar perna iti va lua locul mereu.