Te trezeşti în fiecare dimineaţă cu un scop.
Fie că e pentru a te duce la muncă, pentru a duce copilul la şcoală sau doar că trebuie să te ridici din pat - nu poţi sta o veşnicie acolo, deşi sună tentant.
Şi îţi dai seama că fiecare dintre noi are un destin. Un drum croit dinainte. Aşa cum era o vorbă din poveştile din copilărie - e aţa croită. Mergi de-a lungul ei până... se termină.
Hai să îţi spun despre mine. Am crezut mereu în suflete pereche. Am crezut mereu că locul meu nu e aici, şi am crezut mereu că orice îmi propun - reuşesc.
Alegem lucrurile în care credem, sau ne aleg ele pe noi? Merg pe a doua variantă, oricât de "fantasmagorică" sună. Şi îţi explic şi de ce.
De ce nu suntem toţi doctori? Ingineri? Arhitecţi sau cântăreţi faimoşi?
De ce unii din noi se mulţumesc cu puţin?
De ce pe mine mă face fericită o ceaşcă de cafea şi o discuţie bună şi pe tine un ceai aromat şi un cont gras în bancă?
De ce fotomodelul arhicunoscut - cu lumea la picioare - a ales să stea cu un neica-nimeni, când ar putea avea orice?
De ce nu avem aceleaşi idealuri, planuri de viitor şi culori preferate?
Hai să îţi şi răspund la toate astea.
Fiecare individ e unic. Fiecare din noi are o "chemare".
Nu mi-a plăcut matematica niciodată. Nici ştiinţele exacte. Poate de-asta mi-am dezvoltat stilul ăsta de aberaţie artistică pe care îl încerc aici. De ce nu m-aş fi chinuit să ajung un medic arhicunoscut? Sau să îmi dezvolt o carieră în arhitectură şi să îmi asigur viitorul? Nu sunt atât de falsă încât să afirm că nu-mi plac banii. Tuturor ne plac. Şi pentru ei trăim. Ne controlează o hârtie, ceva de speriat. Deşi nu recunoaştem treaba asta. N-am simţit să merg pe drumul ăsta.
Am simţit de mică, că locul meu e în America. Şi mă zbat să ajung acolo. De ce fix America şi nu altă ţară? De ce nu mă mulţumesc cu Franţa şi poate o iubire pariziană?
Hai să încerc altă cale. Am ieşit în oraş ieri, şi, deşi toată lumea a comandat pizza, eu am mers pe paste. Sincer, nu mi-au plăcut. De ce nu am ales ca ei toţi? Ca să fiu eu diferită? Nu, stomacul meu nu apreciază alegeri "la modă" - lui doar îi e foame. Am simţit că vreau acel fel de mâncare, cu el m-am ales.
Lucrurile care ne definesc în viaţă... ne aleg ele pe noi. Ne apar viu colorate, cu promisiuni de mâine superbe, şi subconştientul ni le prezintă ca şi cum ar fi fost ideile lui. Dar eu nu-ţi văd rozul tău, mie-mi place al meu. Şi pe el îl aleg. Hainele pe care le ai pe tine - le-ai făcut tu? Ai să spui "Nu, dar eu le-am ales, pentru că eu le-am cumpărat" - ceea ce e corect. Dar de ce le-ai luat tocmai pe alea? Din sutele de pulovere din acel magazin, de ce tocmai ăsta? Pentru că ţi-a "sărit în ochi", ţi-a plăcut mai mult decât restul, sau era culoarea ta preferată. Deci, te-a cam ales el pe tine. Ţi-a "vorbit" într-un anumit mod, încât ai decis că e pentru tine.
Toţi avem materie cenuşie. Alegem, suntem aleşi sau decidem. Zilnic gândim - sau cel puţin o parte din noi. Zilnic facem câte ceva pentru a ne construi drumul ăsta pe care îl numim viaţă.
Dar dacă ţi-aş spune că urmezi, ca Dorothy, aleea cu piatră aurie? Care e făcută dinainte pentru tine, numai că tu nu ştii lucrul ăsta. Tot ce ai făcut până în această secundă, te-a adus aici. Şi de ce? De ce eşti aici? De ce nu în altă parte, făcând altceva? Pentru că ăsta e drumul tău. Personalizat special pentru tine. Nu te-ai fi potrivit altundeva.
Miliarde de oameni, din care tu eşti aici, cunoşti x persoane şi trăieşti lângă ele. Fiecare are bucăţica lui.
Şi toţi contribuim la un imens puzzle. Proiectat dinainte pe cutie.
You don't choose the things you believe in. They choose you.
