Ştii... mă gândeam acum...
Am făcut eu oare două mâini care le ţineau pe ale mele să se transforme în pumni înfipţi în ziduri aspre?
Am făcut eu vreodată doi ochi care mă priveau cu atâta iubire să plângă neîncetat?
Am reuşit vreodată să smulg zâmbete şi să las în urma mea doar buze încleştate?
Am fost eu cea dintâi şi cea de pe urmă? Am fost vreodată piatra de temelie a vreunui suflet?
Am reuşit eu vreodată să smulg un suflet şi să îl arunc pe asfaltul rece, nevrând să mă uit măcar o secundă înapoi? Am smuls urlete şi am zgâriat pereţi de suflet?
Spune-mi... Cum de mă numeşti rece şi fără sentimente când, de fapt, tu ai vrut să mă transformi în ce sunt azi? Cum poţi spune despre mine că sunt o persoană nemiloasă când, de fapt, eu mi-am tot aruncat sufletul în văzduh, sperând să îl prinzi, măcar pe ultima sută de metri de picaj haotic? Cum am devenit eu cea rea când tu şi numai tu ai fost veşnicul spate întors?
Am reuşit eu vreodată să fac pe cineva să se răscolească noaptea în pat, urlând de durerea amintirilor?
Am primit eu sute de mesaje la care nu mă înduram să răspund? Am văzut eu suflete plânse, cerând o altă şansă, la nesfârşit?
Am umilit eu persoane în prezenţa a mii de suflete haine, gata să le devoreze în momente de slăbiciune?
Opreşte-le... Opreşte-le până nu e prea târziu... Opreşte-le până mai reuşeşti să salvezi o bucată de conştient.
Urlă ! Vreau să te aud cum urli ! Zgârie pereţi până reuşeşti să ajungi la carnea vie, până reuşeşti să îţi atingi propriul suflet. Aruncă obiecte atât de tare, încât, în momentul în care se sparg, cioburile ascuţite să îţi pătrundă în ochi, luându-ţi vederea şi claritatea gândurilor. Rupe fotografii, muşcă-ţi buzele până rămâi fără buze pe chip şi urlă ! Hai, urlă ! Uită-te la spatele meu perfect întors. Uite-mă cum parcurg mii de kilometri şi nu mă uit înapoi. Vei rămâne în faţa casei mele în zadar în noaptea asta. Am dat foc la trecut. Vei plânge, târându-te pe scări fără să îmi auzi paşii venind să te ridice de jos. Crede-mă, nu vei primi niciun mesaj în noaptea asta, şi nici nu îţi voi mai răspunde chemărilor.
Ştii... mă gândeam acum... Sunt numită nemiloasă.
Privirea mea dărâmă bariere şi inhibă personalităţi. Vorbele mele devin ziduri groase, acoperite de sârmă ghimpată. Tonul vocii mele ridică praful din încăperi şi zguduie nămeţi de zăpadă, formând avalanşe puternice de durere îngropată în neant. Crudă, rece şi nepăsătoare. Inabordabilă. Fugi. Fugi de mine când mă vezi. Fugi pentru că, dezastrele naturale nu sunt denumite după femei degeaba. Fugi, pentru că eu sunt acea femeie. Care îţi ridică părul din cap în momentul în care o vezi. Ocoleşte-mi privirea, pentru că te va convinge să îmi intri în joc. Şi din acel moment, eşti un suflet pierdut. Bărbaţii ca tine nu cred în femei din cauza femeilor ca mine.
Bărbaţii ca tine au creat aceste femei. Bărbaţii ca tine merită să fie urcaţi pe cel mai înalt munte şi merită chinuiţi psihic până îşi imploră nemurirea. Femeile ca mine se vor ocupa de asta, îţi promit.
Ştii... mă gândeam acum... Bărbaţii ca tine mi-au răpit tot.
Psihic, sufleteşte, tot. Ura, demonii mă acompaniază în miez de noapte şi îmi şoptesc cald în ureche. Cu ei adorm, lângă glasurile lor mortificate mă trezesc. Şi mă încălzesc în nopţile pierdute, sub clar de lună amară. Mă consider un demon, asemenea lor. Ceea ce nu ştiam eu, era că, de fapt, mă glorificau. Nu eram un demon. Nu sunt un demon. Sunt cea din cauza cărora au apărut. Sunt stăpâna. Recele absolut. Răul absolut.
Ştii... mă gândeam acum... cred că ţi-am auzit urletul azi-noapte.
