Şi, jur, mi-au venit în cap sute de răspunsuri posibile, niciunul ancorat în realitate.
Sute de răspunsuri care puteau fi contrazise uşor. Şi logic.
Aşa că am făcut ceva pentru visul meu.
Aşa că... în fiecare zi fac ceva pentru el.
Şi nu vorbesc doar de visele "alea mari".
Vreau să îi spun că mi-e dor. Dar, de ce aş spune-o? Până la urmă parcă nu mi-e aşa dor şi până la urmă ar trebui să-i fie şi lui, deci poate spune el primul. Şi aşa au gândit amândoi.
Vreau să îmi cumpăr bluza aia. Dar parcă e prea scumpă şi aştept să fie reducerile. Nu pot să zic că îmi place aşa mult. Şi n-am mai găsit-o.
Vreau să îmi caut alt job. Mă oboseşte psihic şi oricum ştiu că nu prea am şanse să evoluez. Şi a rămas pe acelaşi post până a fost prea târziu să mai schimbe ceva.
Vreau să ajung în Maldive. Dar cu banii ăia aş putea să fac ceva mult mai bun. O investiţie, orice. Şi a rămas şi fără bani şi cu păreri de rău.
Sunt genul de om care urăşte ziua de mâine. Anul viitor. Ora 7, dacă acum e 6. Ştii de ce? Pentru că nu mi le garantează nimeni. Mai mult de atât, din ce mi-a arătat viaţa până acum, planurile se cam duc pe apa sâmbetei când vine vorba de neprevăzut. Şi ajungi să trăieşti pentru ora 7, că atunci ai un plan făcut, şi uiţi că între timp e ora 6. Şi se cere trăită.
Trăiesc pentru luna iulie, că atunci îmi voi vedea visul cu ochii, dar uit că până atunci mai sunt 5 luni. 5 luni ale anului 2018 pe care nu mi le dă nimeni înapoi. 3 luni de 26 de ani care vor trece netrăite la maxim şi două de 27 care mă vor privi cum le irosesc pentru ceva care va fi, o incertitudine mai mare ca mine.
Am trăit recent cea mai dură lecţie de viaţă legată de acest lucru pe care mi-a putut-o da viaţa vreodată. Mă bazam că e timp, că am timp şi în fuga mea idioată după el, am pierdut un om pe care viaţa nu mi-l va mai da înapoi. Am pierdut poate un ultim "te iubesc", o ultimă îmbrăţişare, un ultim sfat cald, al unei persoane al cărei loc nu îl va putea înlocui nimeni, niciodată. Am pierdut un ultim zâmbet pentru că .. e timp.
Am pierdut mai mulţi oameni decât îmi pot aduce aminte - oameni de care nu credeam vreodată că voi vorbi la trecut, mai multe clipe netrăite, gândindu-mă la ce a fost sau ce va fi, decât pot spera. Am pierdut secundele de fericire de azi pentru grijile de mâine. Am pierdut dorinţe ale anului în curs pentru rezoluţii ale anului ce vor urma.
Pierdem timp. Timp negarantat. Cine ţi-a promis ţie ziua de mâine, de o laşi pe cea de azi să treacă neobservată? Cine ţi-a spus ţie că vei mai vedea persoana respectivă şi peste trei zile de amâni să dai acel mesaj de revedere? La cine e clepsidra?
Am ajuns la aproape 27 de ani vrând să fac, nu făcând, amânând şi plănuind. Ok, le voi atinge, dar cu restul timpului ce am făcut? Nu sunt genul care să aibă multe păreri de rău, pentru că sunt o persoană care crede în "tâmpeniile" cu destinul şi faptul că orice lucru te-a adus aici, acum şi te-a format. Dar regret timpul irosit, de nici nu-ţi pot spune cât. Am aproape 27 de ani şi am cuvinte nespuse, lucruri nefăcute şi oameni neiubiţi. Am sfaturi nedate, păreri neîmpărtăşite şi zâmbete pierdute.
Am aproape 27 de ani şi abia acum realizez că viaţa merge numai înainte, niciodată înapoi. Şi am ţinut apăsat prea mult butonul fast forward, nerealizând că cel din sensul opus e defect.
Am aproape 27 şi abia acum trăiesc.
Să laşi pe mâine numai lucrurile pe care ştii că nu le vei face niciodată.
