2019, I'm ready.

Anul viitor.. 

Vreau sa fiu mai buna. Mai buna ca prietena, mai buna ca fiica, sora si nepoata. Anul viitor vreau sa fiu mai buna ca iubita. Mai.. De iubit.
Vreau sa fiu mai intelegatoare. Sa ascult de doua ori si sa vorbesc o data. Sa gandesc de trei ori si sa aplic o parte. Vreau sa fiu mai aproape de oamenii mei dragi, chiar daca nu am puterea sa fiu acolo fizic.
Vreau sa vizitez mai mult. Sa vad orase faimoase si locuri uitate. Vreau sa vad arhitecturile cladirilor de care ma indragostesc constant si sa umplu strazile de urmele pasilor mei. Vreau sa am o colectie impresionanta de amintiri vizuale pe care sa le pot da mai departe.
Vreau sa fiu mai ingaduitoare. Cu mine, abia apoi cu restul. Vreau sa imi permit sa gresesc mai des si sa invat din acele greseli. Vreau sa imi permit sa plang cand simt ca aerul devine prea sufocant si sa rad din tot sufletul cand am si cel mai mic motiv de bucurie. Sa imi permit sa pun capul pe perna chiar daca am lasat ceva pe maine sau am dezamagit un suflet. Vreau sa fiu mai ingaduitoare cu oamenii care imi gresesc voit sau nevoit. Sa le permit sa aiba defecte si sa ii ajut sa le transpuna in calitati.
Vreau sa iubesc mai mult. Pe mine. Cu mersul meu ciudat si nasul putin prea mare. Cu caracterul meu dificil si aroganta exuberanta. Vreau sa imi placa absolut orice defect al meu si sa realizez ca datorita lor sunt o mare parte din persoana de azi. Vreau sa iubesc orice defect al persoanelor de langa mine si sa lupt alaturi de ei in cautarea mai multor calitati. Vreau sa iubesc soarele ca exista si ziua de maine, cand vad ca am reusit sa o ajung din urma. Sa ii permit inimii mele sa se deschida iar si sa dea tot ce e mai bun din ea, chiar daca poate uneori nu va primi nimic la schimb.
Vreau sa citesc cel putin de zece ori mai mult decat o fac acum, si sa ii permit creierului meu sa se dezvolte pe zi ce trece. Sa invat cel putin un lucru nou zi de zi si sa ma bucur de el. 
Anul viitor vreau sa cuceresc lumea. Fie ca o fac in stilul meu haotic sau in pasi mici, dar vreau sa o iau prin surprindere. Sa ma primeasca cu bratele deschise in paginile istoriei ei. 
Vreau sa iert mai des ceea ce m-a ranit si sa uit ceea ce nu a fost pentru mine. Vreau sa mut munti si sa nu ma mai impiedic de pietricelele din drum. 
Anul viitor vreau sa o imbratisez de doua ori mai mult pe mama si sa ii zambesc mai mult lui tata. Vreau sa le spun ca ii iubesc mai des decat o fac acum si sa il incurajez mai mult pe dragul meu fratior. Sa ii fac pe unchii mei sa rada de trei ori mai mult si sa ma uit spre cer si sa le multumesc bunicilor mei de patru ori mai mult pentru comoara de suflet pe care am mostenit-o de la ei. Vreau sa iubesc mai mult familia pe care o am, cu imensele ei calitati si sa imi ador mai mult prietenii care inca imi sunt aproape. 
Anul viitor am sa fiu de zece ori femeie si am sa fiu mandra de mine. 

Anul asta m-am pierdut si m-am regasit. Anul viitor, redecorez!

2+2

2 luni si 2 saptamani. Atat mi-a luat sa ma despart de 27 de ani de viata. De absolut tot ce stiam si de tot ce era familiar. De o viata traita frumos. Greu.. Cu suisuri si coborasuri. 27 de ani dupa care m-am decis sa renasc. Intr-o lume in care nu imi stie nimeni numele sau zambetul. O lume care nu mi-a vazut lacrimile sau umerii impovarati. O lume care acum imi cunoaste rasul si ochii. Doua luni si doua saptamani mi-au luat sa renasc. Sau sa ajung aici.
2 luni si 2 saptamani mi-au luat sa incep sa adaug oameni noi in suflet. Sa incep sa numesc alti oameni prieteni. Sa ma destainui intr-o limba total diferita de cea cu care imi spun povestea de atata amar de vreme. Doua luni si doua saptamani mi-au luat sa primesc zambete si complimente. Sa creez prietenii si sa las alti oameni sa ma strige pe nume. Sa visez chipuri noi si sa fac planuri de viitor cu ele. Sau sa ajung cu ei, aici.
2 luni si 2 saptamani mi-au luat sa.. sa adaug la lista de pacate. Sa scriu un alt nume pe crucea ce o port in spate si pentru care platesc cu rate grele. Cu dobanzi imense. Doua luni si doua saptamani mi-a luat sa mai frang un zambet. Sa mai ingreunez o inima. Sa vad un om ca zambeste pentru mine si din acelasi motiv sa ii iau zambetul de pe fata pentru o lung

#reset

Stii ce vreau?
Esti sigur?
Esti ferm convins ca poti sa oferi?
Vreau sa fii sigur. Si dupa iti spun si de ce.
Hai. Indrazneste.
Poti?
Esti tu ala?


Ok, hai sa vedem.
Imi trebuie doua brate care sa ma faca sa ma simt protejata. Vreau sa am de-a face cu mana care ma mangaie pe fata cand problemele ma doboara si trebuie sa imi stearga cineva o urma de lacrima. Vreau bratul care ma strange la piept cand e mandru de mine ca mi-am mai atins un ideal. Vreau pumnul care sa bata in masa cand incep sa am crizele mele de copil mult prea rasfatat. Mainile care stiu sa ma puna la perete cand vreau o noapte in care sa ma simt femeie.
Imi trebuie un piept in care sa ma cuibaresc cand gradele din termometru scad dramatic. Sau cand am nevoie sa aud bataile unei inimi care canta pe refrenul meu, cand afara e doar zgomot de fundal.
Vreau buzele care stiu sa scoata la iveala zambetul care imi inmoaie genunchii. Care ma alina cand simt ca nu mai pot. Vreau gura care stie ce si cand sa zica. Care stie sa ma puna la locul meu cand trebuie, si stie sa taca atunci cand vreau sa fiu ascultata.
Vreau ochii care mi-au amortit inima la prima vedere. Cei care lucesc cand sunt fericita. Care sunt reci cand lumea e falsa.
Vreau doua maini care sa ma faca sa ma simt acasa, un trup care sa-mi apartina si o inima sa bata doar pentru mine.
Vreau un caracter puternic, care nu se sfieste sa fie timid uneori. Vreau un barbat care stie sa fie copil in zilele senine. Vreau minciunile potrivite si adevarul dureros.
Sunt doar 50% din femeia care sper sa fiu intr-o zi. Ce pot sa ofer? Lumea.

Asa ca nu.
Imi pare rau.
Pariul e pierdut.
Nu stii tu sa fii barbat.

It's time.

A venit timpul.

A venit timpul sa multumesc. Sa ma uit inauntrul meu si sa dau inapoi pentru ce am primit.
Asa ca iata-ma. Azi imi desert sufletul.

Mama, tata.. Va multumesc pentru ce sunt. Pentru caracterul pe care il am. Mama, iti multumesc pentru ca m-ai invatat sa fiu o femeie puternica. Genul de femeie care isi poarta poverile pe umeri cu mandrie. Care are riduri de viata traita. Iti multumesc ca mi-ai oferit un model de om care nu a lasat capul jos. Datorita tie sunt... Femeie.
Tata, iti multumesc ca mi-ai dat mandrie. Ca nu m-ai lasat sa privesc mai jos decat sunt in stare. Ca mi-ai aratat ca eu pot. Datorita tie sunt... Mandra.
Am un suflet mic de artist care lupta zi de zi pentru idealurile lui. Si jur ca oricate piedici i-a pus viata sau lumea din jur, n-au facut decat sa-l ambitioneze mai tare. Fratiorului meu ii multumesc ca sunt.. Ambitioasa.
Dragi oameni care inca sunteti aici de atata amar de vreme, cei pe care cu mandrie inca va numesc prieteni. Indiferent de distanta, diferente sau timp.. Va multumesc ca ma iubiti. Si ca sunteti aici. Datorita oamenilor prin care viata mi-a aratat ce inseamna prietenie si oameni de suflet astazi sunt.. Loiala.
Oamenilor pe care viata mi i-a luat de langa mine fara sa ma intrebe, lor le multumesc ca au existat in existenta mea. Inca dor urmele pe care le-au lasat in sufletul meu. Dar sunt urme pline de iubire. Datorita voua am.. Ingeri pazitori.
A.. Sunt si cei care au fost si nu mai sunt - si nu, nu au incetat sa existe. Lor le multumesc in mod special. Mi-au aratat ca viata e nedreapta si ca trebuie sa ii razi in fata si sa ii spui: atat poti? Voi mi-ati cladit zidul cel mai bine. Sunt oameni care sunt facuti sa treaca prin viata noastra, sa ne invete o lectie si sa plece. Datorita voua astazi sunt.. Inteleapta.
Celor doua persoane care la un moment dat mi-au tinut sufletul in palme, reusind sa il scape in final.. Cand vi s-a risipit printre degete, au ramas cateva bucatele in palmele voastre reci. Pastrati-le, sunt ale voastre pe vecie. Datorita voua am invatat ce e iubirea, cum e sa ai o gradina zoo in suflet si ce inseamna sa te recladesti singur cand crezi ca nu mai poti. 
Sunt mii si mii de oameni care ne calca prin viata de-a lungul vremii. Unii - pentru totdeauna. Altii, pentru un anotimp. Iar altii - pentru o secunda. 
Sunt la mii de kilometri de cel putin trei sferturi din oamenii la care am cate o bucata de suflet. Ii am pe toti cu mine. Prin ce mi-au lasat cand au plecat, prin ce am devenit de cand ii am alaturi sau prin ce ma invata zilnic. Toata femeia din mine e cladita din bucati pe care le-am primit, invatat sau furat de la ei. Tot ce reprezint eu sunt licaririle ochilor oamenilor pe care i-am iubit, bataile inimilor oamenilor pe care ii iubesc si urmele constante ale sufletelor pe care le port cu mine. 
Te uiti la mine si vezi un om. O femeie. 
Eu ma uit in oglinda si vad mii. 

Sunt la mii de kilometri de viata pe care am dus-o. Si a venit vremea sa multumesc.
Pentru ca am inceput un alt drum. 
Si abia astept sa mai adaug alte mii in suflet.

Spune-mi tot.

E una din zilele alea.
In care scriu aici pentru tine. 
Sau pentru el.
Pentru mine sau pentru noi.
Pentru voi sau pentru nimeni.
E una din zilele alea cand frigul de afara paleste in comparatie cu ungherele sufletului meu. Una din zilele alea cand inving demonii. Sau castiga vidul din spatele pupilelor incetosate.
Ai castigat lupta? Cu tine. Cu noi. Ai castigat lupta cu imposibilul? 
Ti-ai recastigat zambetul? Unde l-ai lasat ultima oara? Eu l-am vazut in coltul gurii, cand mi-ai intors spatele a mia oara. Nu era al tau. Era zambetul imprumutat ce il porti ca o cruce mult prea grea pentru sufletul tau. 
Caaaare suflet?! Urasc sintagma asta. Am strigat de mii de ori: "Ma doare sufletul!" - si mi s-a raspuns cu o uimire: care suflet. Ce impozant. Ce cuvinte mari. Nu e vina mea ca au fost prea mici. Prea scunzi pentru o priveliste atat de grandioasa. Care suflet. Mi s-a spus ca fluturii traiesc doar o zi pe pamant si am senzatia ca sunt singurii care m-ar putea intelege. Am murit atatea zile pentru a reinvia urmatoarele. Si atunci cum, care suflet? Cum poti mentine in viata ceva atat de fragil intr-o lume atat de .. Falsa? Nu. Nu e falsa. E doar rece. Si afara e rece, ti-am zis? 
Am ridicat temperatura in termostat si cu cat apasam pe plus, cu atat imi era mai frig. Si atunci am realizat ca datorez scuze. Iarna asta nu a venit mai repede, doar m-a rugat cineva sa imi deschid sufletul. Poti sa pui mii de geci pe tine, frigul e incarnat in piele.
Iti scriu pentru ca .. am plecat. Fara ramas bun. Iti scriu pentru ca m-am regasit, cu tot cu zilele astea posomorate. 
Diploma ta de fugar olimpic e la mine. Ai fugit de bine si acum iti straluceste coronita pe cap si tu vrei intuneric. Nu ai cum sa ceri ploaie si apoi sa plangi cand o primesti. Nu mai promite azi, mai bine fa direct maine. 
M-am regasit, ti-am zis? 
Am fugit si eu si m-am regasit. Dar eu fugeam de ei. Fugeam de monoton, de gri. Fugeam de tot ce ma transformase in ceea ce jurasem sa nu mai fiu. Am fugit de palid, de cearcane si gol. Am fugit de eticheta, trecut si nimicuri. Am fugit si m-am regasit. Cand a decolat blestematul de avion, mi-a decolat si piatra de pe suflet. 
Am zambit azi-dimineata la nenorocita asta de vreme tomnatica pentru ca imi reamintea unde sunt. Am zambit la ploaie. Cand ai facut asta ultima data?
Tu, copil neinteles.. tu cauta. Raspunsurile, sufletul, onoarea. Cauta-ti drumul, destinul si mandria. Cauta-ti copilul din tine si intreaba-l ce idealuri avea. Intreaba-l daca e mandru de tine acum. Intreaba-l ce sfat si-ar da intr-un colaps total. 
Azi am scris aici. Pentru tine, mine, noi, el, ei. Azi am scris aici cu zambetul pe buze. 

Uite. Iti las asta.
https://youtu.be/oS92xfJn2c0

Si zambetul meu.

#811

Şi ... cum ştii?
Nu ştii cum ştii. Doar... ştii.

E omul ăla la care îţi zboară gândul când te surprinzi uitându-te pe pereţi.
Ştii starea aia de bine?
Euforia.
Şi zici... "nu mie, astea-s basme". Ba da. Ţie.
E omul ăla cu care nu te vedeai niciodată nici măcar stând la o bârfă bună.
Ştii unde apare dragostea? În "eu niciodată n-aş.."; în "ce vedeţi la el?".

Trăim într-o lume seacă. Cu oameni grăbiţi. Oameni trişti. Oameni care fug. De ei, de sentimente, de fluturi. Oameni care nu mai simt. Nu le mai bate nimic în piept. Oameni goi. Pustiiţi. Maşini umblătoare. Oameni care au renunţat. Oameni cu scopuri fixe. Obosiţi. Pierduţi. Mâini care nu mai ştiu să ţină o alta în ele. Braţe care nu au cunoscut îmbrăţişări. Buze care n-au simţit cu adevărat altele asupra lor. Goluri în stomac umplute forţat. 
Oraşe triste. Ştii ce trist e oraşul meu? I-au furat ploile culorile. I-a măturat vântul speranţele şi florile din copaci. I s-a limitat media de iubire pe cap de locuitor. Mi-e tare milă de el. A renunţat la luptă. A uitat ce frumos era la lumina lunii în seara aia toridă de vară. Când îl încerca o adiere uşoară de "o să te iub...
Esc"apadele l-au pustiit. L-au părăsit. A fost Albă ca Zăpada pe aici sezonul trecut şi mi-a zis că şi-a abandonat unul din pitici pe străzile astea. Spera să îi readucă licăritul care apărea în lumina acelui felinar de pe strada Constan...
Tin-de să aducă a primăvară. În calendar. Şi cu sufletele cum facem? Copacii ce mai zic? Sunt bine, sunt acolo? Şi de ce nu îşi întind coroanele? Mai mult, mai des. Să acopere prostul ăla care îşi poartă dragostea în buzunar. Să îi spună că mai vine o primă..
Vară, de când te aştept! Îmi încălzeşti şi mie urma care mi-a rămas unde mi-era sufletul ? L-a luat cu el când mi-a plecat. Mi-a promis că vine şi că mă va iubi mereu. Mi-a promis că suntem noi doi împotriva lumii şi licărea asta în ochii lui. Şi îl cred.
Pentru că mi-a redat culoarea blocului. Şi floarea din cais. Şi mi-a pus o stea pe cer. 
Şi acum bucata mea de oraş a prins bătăi..

.. de inimă.

We found love in a... hopeless place.

Follow your dreams... they know the way.

Cineva m-a întrebat acum ceva timp de ce spun mereu că vreau să îmi îndeplinesc visul cel mai mare şi niciodată nu fac nimic în sensul ăsta.
Şi, jur, mi-au venit în cap sute de răspunsuri posibile, niciunul ancorat în realitate.
Sute de răspunsuri care puteau fi contrazise uşor. Şi logic.

Aşa că am făcut ceva pentru visul meu.
Aşa că... în fiecare zi fac ceva pentru el.
Şi nu vorbesc doar de visele "alea mari".
Vreau să îi spun că mi-e dor. Dar, de ce aş spune-o? Până la urmă parcă nu mi-e aşa dor şi până la urmă ar trebui să-i fie şi lui, deci poate spune el primul. Şi aşa au gândit amândoi.
Vreau să îmi cumpăr bluza aia. Dar parcă e prea scumpă şi aştept să fie reducerile. Nu pot să zic că îmi place aşa mult. Şi n-am mai găsit-o.
Vreau să îmi caut alt job. Mă oboseşte psihic şi oricum ştiu că nu prea am şanse să evoluez. Şi a rămas pe acelaşi post până a fost prea târziu să mai schimbe ceva.
Vreau să ajung în Maldive. Dar cu banii ăia aş putea să fac ceva mult mai bun. O investiţie, orice. Şi a rămas şi fără bani şi cu păreri de rău.

Sunt genul de om care urăşte ziua de mâine. Anul viitor. Ora 7, dacă acum e 6. Ştii de ce? Pentru că nu mi le garantează nimeni. Mai mult de atât, din ce mi-a arătat viaţa până acum, planurile se cam duc pe apa sâmbetei când vine vorba de neprevăzut. Şi ajungi să trăieşti pentru ora 7, că atunci ai un plan făcut, şi uiţi că între timp e ora 6. Şi se cere trăită.
Trăiesc pentru luna iulie, că atunci îmi voi vedea visul cu ochii, dar uit că până atunci mai sunt 5 luni. 5 luni ale anului 2018 pe care nu mi le dă nimeni înapoi. 3 luni de 26 de ani care vor trece netrăite la maxim şi două de 27 care mă vor privi cum le irosesc pentru ceva care va fi, o incertitudine mai mare ca mine.
Am trăit recent cea mai dură lecţie de viaţă legată de acest lucru pe care mi-a putut-o da viaţa vreodată. Mă bazam că e timp, că am timp şi în fuga mea idioată după el, am pierdut un om pe care viaţa nu mi-l va mai da înapoi. Am pierdut poate un ultim "te iubesc", o ultimă îmbrăţişare, un ultim sfat cald, al unei persoane al cărei loc nu îl va putea înlocui nimeni, niciodată. Am pierdut un ultim zâmbet pentru că .. e timp.

Am pierdut mai mulţi oameni decât îmi pot aduce aminte - oameni de care nu credeam vreodată că voi vorbi la trecut, mai multe clipe netrăite, gândindu-mă la ce a fost sau ce va fi, decât pot spera. Am pierdut secundele de fericire de azi pentru grijile de mâine. Am pierdut dorinţe ale anului în curs pentru rezoluţii ale anului ce vor urma.
Pierdem timp. Timp negarantat. Cine ţi-a promis ţie ziua de mâine, de o laşi pe cea de azi să treacă neobservată? Cine ţi-a spus ţie că vei mai vedea persoana respectivă şi peste trei zile de amâni să dai acel mesaj de revedere? La cine e clepsidra?
Am ajuns la aproape 27 de ani vrând să fac, nu făcând, amânând şi plănuind. Ok, le voi atinge, dar cu restul timpului ce am făcut? Nu sunt genul care să aibă multe păreri de rău, pentru că sunt o persoană care crede în "tâmpeniile" cu destinul şi faptul că orice lucru te-a adus aici, acum şi te-a format. Dar regret timpul irosit, de nici nu-ţi pot spune cât. Am aproape 27 de ani şi am cuvinte nespuse, lucruri nefăcute şi oameni neiubiţi. Am sfaturi nedate, păreri neîmpărtăşite şi zâmbete pierdute.
Am aproape 27 de ani şi abia acum realizez că viaţa merge numai înainte, niciodată înapoi. Şi am ţinut apăsat prea mult butonul fast forward, nerealizând că cel din sensul opus e defect.
Am aproape 27 şi abia acum trăiesc.

Să laşi pe mâine numai lucrurile pe care ştii că nu le vei face niciodată.