The soul...mate!

- Buna, draga mea. De ceva timp tot vroiam sa te prind sa discutam acest subiect. Ia spune-mi... cum e cu sufletul pereche?
-Mitul sufletului pereche a fost descris pentru prima data de filozoful grec Platon. Cu ajutorul unuia dintre personajele sale, Platon scrie ca, in vremurile antice, oamenii erau fiinte androgine, cu trasaturi atat feminine, cat si masculine, traind in cuplu, uniti la propriu, spate in spate, avand o singura inima. Androginii nu erau printre favoritii zeilor care, invidiosi pe fericirea lor, au decis sa ii separe, fiecare pastrand insa din caracteristicile perechii sale. De atunci, fiecare om rataceste pe Pamant in cautarea jumatatii sale, sperand ca, la un moment dat, va ajunge sa formeze din nou un tot unitar alaturi de iubirea sa.
-Suna superb. Dar chestiile astea cred ca le pot gasi si cu o scurta cautare pe Google. Altceva vroiam sa stiu.
-Ce inseamna pentru mine suflet pereche?
-Exact.
-Ok. Tine-te bine. Am sa te duc intr-o alta lume pentru cateva secunde.


Sufletul meu pereche avea un ras ciudat. Stii, era genul de om pe care nu-l treceai cu vederea usor, chit ca mai stateai cu inca 20 de persoane la masa. Avea ceva-ul ala. Un fel de nu-ma-uita. Stii ce? Te-ai fi scufundat si-n albastrul ochilor lui. Pe cat de misteriosi, pe atat de simpli. Ii puteam vedea sufletul acolo. Si el stia treaba asta. Poate de-aia uneori evita sa ma priveasca in ochi. Sufletul meu pereche avea un mod ciudat de a iubi. Si un mod si mai ciudat de a arata acest lucru. Era un mister captusit cu tente de bad-boy. Sufletul meu pereche spunea aceleasi lucruri pe care le spuneam eu, de multe ori fiind surprinsi ca o faceam si in acelasi timp. Pusi unul langa altul, toti se intrebau unde ne sunt verighetele. Hahaha. Ne vedeai intalnindu-ne intamplator pe strada sau facand aceleasi lucruri. 

Stii... cand eram mai mica, eram indragostita de balconul din camera mea. Si obisnuiam sa pierd ore intregi acolo, ascultand muzica sau pur si simplu savurand momentul. Si, fiind o filosoafa innascuta, gandeam absolut toate traznaile. Si m-am gandit la un moment dat ca ar fi un lucru chiar haios ca sufletul meu pereche sa locuiasca in blocul din fata balconului meu. Intr-o noapte, mi-am ales o stea. Si am zis ca steaua aceea va fi steaua mea. Pur intamplator. A continuat sa straluceasca mult timp, ani de zile, acolo la locul ei. Au trecut ani si intr-o buna seara, steaua mea a incetat sa mai fie acolo unde ii era locul. Am asteptat-o in zadar zile dupa zile, saptamani, luni. N-a mai aparut de-atunci. S-a stins in seara in care doua suflete pereche si-au despartit drumurile. Mi-au trebuit ani sa fac legatura. La fel cum, dupa ani de zile am realizat ca ce gandeam cand eram o copila, poate fusese destinul. Sufletul meu pereche chiar acolo locuia. In blocul din fata balconului meu. 

-Si acum, dupa atatia ani... mai crezi in suflete pereche?
-Bineinteles. Dar partea trista este ca un om, asa cum spunea si Platon, are un singur suflet pereche toata viata. Am 45 de ani si, crede-ma, mai am momente cand hoinaresc prin vechiul meu cartier in cautarea stelei mele. Nici acum nu a reaparut. Mai am momente, cand, intr-o zi obisnuita, dupa serviciu, ma surprinde sotul meu in bucatarie, privind pierduta pe geam. Sunt fericita alaturi de el, nu ma intelege gresit, am si o fetita in care ma vad pe mine, doar ca...
-Doar ca ... ar fi fost frumos ca fetita ta sa aiba ochii albastri, nu?
-Sau poate stralucirea unei stele in ei.

[Fragmente din cartea pe care n-o voi termina niciodata]

Perturbarea realitatii

Sunt tacuta. De cateva ore comunic intens in lumea virtualului si pot sa jur ca nu am scos o silaba pe gura. Si ma uit in jur si vad doar cutii. Cutii scrise. Exact cum vedeam in filme. Si mi se parea atat de interesant cand vedeam oamenii cum misuna dintr-o locuinta in alta, impachetand si despachetand. Acum nu mi se mai pare atat de interesant.
M-am indragostit de peretii astia, ma crezi? De pragurile astea vechi si de geamurile care au vazut multe.De parchetul obosit si de gaurile din pereti. Vechea si iubita mea prietena. Nu fii suparata, vei fi mereu acasa pentru mine. Pentru noi toti.
Vezi tu... in coltul ala din sufragerie am facut primii pasi. Si langa geamul din bucatarie poate ai auzit prima cearta.
Confidentele unei prime iubiri au fost facute intre peretii acelui dormitor si primele lacrimi le-a vazut usa de la baie. Peretii? Doamne, peretii sunt plini de amintiri. Scrijeluite cu marker-ul sau pur si simplu prin amprenta timpului.
Si daca ies pe geam sa vad vechiul cartier, candva plin de viata si zambete calde, am sa-ti jur ca voi ramane vesnic indragostita de tine. Cele mai mari petreceri, cele mai dureroase despartiri si poate si cele mai frumoase zambete le-ai vazut tu. 25 de ani e ceva timp. Ne-ai vazut crescand cu ochii, transformandu-ne in cele mai frumoase versiuni de oameni care putem fi.
Nu vreau sa-mi iau ramas bun pentru ca asta n-o voi face niciodata. Te am in suflet, si te voi purta la fel ca pe toate celelalte lucruri sau persoane pe care le-am pierdut. Deci, nu te voi pierde niciodata! Ironic, nu?
Ar fi sute de randuri de scris, mii de pagini de umplut. Amintiri, povesti, vieti intregi de oameni. 

Draga mea prietena, iti doresc doar sa poti vedea o alta poveste frumoasa in anii ce vor veni. Poate alti copii crescand si alte persoane minunate, trecandu-ti pragul. Iti doresc zambete intense, iubire de nestavilit si povesti de viata magnifice. 
Cam cate povesti de viata ar putea spune un apartament? Probabil mii.
Cate o pot spune pe a mea? Doar tu.