Am avut o discutie foarte interesanta in zorii zilei.
Am fost intrebata susceptibil de ce prefer sa fiu asa. De ce am ales acest mod de viata.
Cel mai interesant lucru este ca am fost intrebata intocmai de persoane care ma cunosc intr-un procentaj mult mai mare decat oricare alti oameni.
Cum se poate renunta la sentimente? Si, de ce sa alegem sa devenim oameni incapabili de a darui sentimente, provocand astfel, nefericire continua si asupra altor oameni dar si asupra noastra?
Exista oameni fara limite. Fara capat. Oameni care atunci cand se implica, o fac intr-un mod atat de total incat nu ai cum sa le gasesti capatul. Viata intotdeauna te invata ca dupa orice rau vine un bine. Si esti atat de multumit de binele ala, incat uiti ca si reciproca e valabila, si dezamagirea devine astfel totala.
Recunosc, dragostea este cel mai frumos sentiment. E ce ne face oameni. Dragostea inseamna umanitate. Lipsa ei duce la... goliciune? La crearea unui om puternic sau a unui om fad?
Genul de oameni care se implica total au parte de cea mai frumoasa poveste. Sunt oamenii ideali. Dar despre dezamagiri de ce nu s-au scris la fel de multe carti? Pentru ca se contureaza si se scot in evidenta intotdeauna lucrurile bune, uitand ca, de fapt, cele rele te fac sa devii un anumit om. Pentru ca, masura caracterului unui om nu se ia dupa modul in care a iubit, sau pe cine, ci se afla atunci cand dragostea s-a consumat si in lipsa ei raman doua sentimente. Ori un anumit respect, ori un dispret infinit. Cum judecam doi oameni, fiecare facand una din aceste alegeri? De ce este numit om bun si om in adevaratul sens al cuvantului cel care ramane cu respect? Ii cunoastem motivele celui care a ales cea de-a doua varianta?
Te nasti, cresti si traiesti cu ideea ca intr-o zi vrei sa devii cineva. Ca numele tau sa rasune in orele de istorie, trebuie sa fii un om bun? Despre oamenii buni, facand o paralela cu scoala, invatam la ora de religie. Despre oamenii puternici, oamenii care au lasat un nume sonor in spate, invatam la ora de istorie. Religia este optionala. Istoria este obligatorie.
Eu sunt genul de om fara limite. Genul total. Probabil folosesc gandirea gresita ca intotdeauna dupa o iubire vine o dezamagire. Eu gandesc mai "realist" si prefer sa merg pe ideea: dupa un bine vine un rau, si nu invers. Dezamagirea care vine de obicei dupa o implicare totala, este minim de doua ori mai mare decat sentimentul de iubire. Asta e un risc pe care eu nu mi-l pot asuma. Sansele sunt egale, dar exista totusi riscul. Si vine intrebarea: pentru 4 ani de fericire, accepti sa traiesti inca 40 de suferinta? Totala va fi poate la inceput, dar gustul amarui cu care vei ramane nu va disparea niciodata. Te condamni pe viata pentru o placere de moment? Desigur, placerea poate exista si fara suferinta, dar esti dispus sa iti asumi riscul?
Am o gandire morbida la aceasta ora si am sa dau un exemplu pentru care probabil as fi suprem condamnata: Iisus a fost definitia bunatatii, a binelui suprem. Cu ce s-a ales pentru acest lucru? Hai sa iti explic si antiteza.
Pe diavol... l-ai vazut vreodata plangand?
