Intiparit

Stiu ca nu te omori dupa "scrisorica" asta. Si mai stiu ca ti-am spus de zeci de ori ca mie imi place enorm. Pentru ca ai reusit sa conturezi, dupa un mic episod, o intreaga poveste. Ai reusit sa conturezi prin cateva cuvinte un om. Doi... oameni.

Regret ca nu am postat-o de atunci. Iti multumesc oricum... pentru tot. Cuvintele sunt de prisos.

Stii la fel de bine ca mine ca tu esti persoana mea.

~Intamplare relatata din 29.01.2012 - Sambata, ora 04:06~

“Dupa ce a primit mesaj, a oprit masina la jumatatea drumului, s-a dat jos si a fugit inapoi sa-l ia pe el de acolo, pentru ca era mort de beat si pentru ca ei chiar ii pasa. Da, da… chiar pe el, care toata seara a flirtat cu chelnerita aia mica, brunetica, bretonata, el care te-a sarutat pasional si care probabil ti-a spus ca orice ar face, tot la tine ii e gandul, tot pe tine te vrea. Iar dupa faza din baie, s-a dus la bar, a comandat un rand de tequila si a invitat-o pe chelnerita sa bea cu el. Il priveai dezgustata, vroiai sa pari indiferenta dar dincolo de fatada iti venea sa urli de durere.

Te-ai hotarat sa pleci, ai zis sa mai faci o incercare sa-l iei de acolo. In zadar. Am plecat cu totii, ai inceput sa canti, sa te exteriorizezi, am ajuns in masina si l-ai sunat. “Vino cu mine acasa” i-ai spus, ai coborat si te-ai intors in club, la cateva minute veneai spre masina… singura. Am pornit spre casa, erai cu telefonul in mana, era galagie, muzica proasta si un sofer baut. Eram la intersectie si ai tipat cat ai putut sa opreasca masina. Te-ai dat jos si ai luat-o la fuga inapoi.

Nu te judec, il iubesti, stiu, se vede , de fapt toata lumea stie, inclusiv el. Poate tocmai asta e motivul pentru care procedeaza asa, este foarte sigur de tine.

Asta sa fie? Aici gresim? Cand lasam sa se vada cat iubim? Ma intreb oare de ce suntem mereu alea care iubesc primele, cedeaza, sufera si iarta, intr-un final?

Cand te-am vazut alergand mi-am dat seama cat de multa putere ai, cata iubire fierbe in sufletul tau, cata bunatate poti arata cuiva care te-ar fi inselat cu o chelnerita oarecare. Girl, meriti un Oscar. Pentru ce? Pentru ca esti femeie, pentru ca iubesti cu toata fiinta, pentru ca el e singura ta slabiciune, pentru ca erau -18 grade iar tu nici nu le simteai.”  - Anamaria Carpen

Persoana care m-a ajutat sa devin cine sunt azi. Te iubesc.

Ultimul fum

A venit intr-o seara, pe neasteptate, cu un aer grabit, apasand insistent soneria. Ma facea sa cred ca are un tumult de nestavilit in interior, avand in vedere si ora tarzie la care sosise.
Venise sa imi povesteasca despre vechea lui iubire... avand un aer mult prea disperat pentru perioada de timp care trecuse - suficienta pentru a-i masca din rani. Ii placea sa o numeasca "Mina" - de la improbabila amfetamina - pentru ca ii cauza aceleasi senzatii - daca nu chiar mai puternice.
Ceasul batea ora 01:00, cafeaua deja devenise rece si pachetul de tigari era pe jumatate. Ma fascina aceasta poveste, acest personaj mistic - pentru ca uneori aveam impresia ca imi vorbeste despre o fantasma, o eroina negativa, cum nici in basme nu a fost conturata inca - asa ca mereu ii imbratisam subiectul cu pasiune. Treceau ore intregi in care el imi vorbea despre acea fiinta care ii strapunsese sufletul lui de "golan" - asa cum ii placea sa glumeasca uneori. Fata care ii daramase barierele si care ii demonstrase ca poate. Ca poate... orice isi punea in cap sa faca. Uneori, hilar privind acest subiect, pot sa spun ca imi doream sa fiu asa. Povestea de seara a cuiva care mai are multe de spus. Cea care si-a lasat amprenta acolo. Parafrazand - the one that got away.
Asezandu-ma confortabil in fotoliu, l-am indemnat sa isi verse "oful"... aveam de gand sa fiu umarul pe care ar fi plans, atata timp cat el devenea sursa mea de inspiratie - macar pentru o seara.
"Iti jur... De cate ori ma gandesc la ea, ma trec niste fiori de necontrolat. E ca si cum ea exista mereu in capul meu, in sufletul meu. Si e atat de departe... E genul de femeie care transforma orice barbat in nebun. Stii, genul ala de care baietii cuminti se feresc si baietii duri o considera o provocare. Mina mea ar putea lejer distruge orice status-quo. Mina mea ar putea ajunge in istorie intr-o zi. Si-mi amintesc ultima data cand ne-am vazut. Mi-a dat un telefon scurt si mi-a aparut in prag. Nu stiam daca sa o imbratisez sau sa ii fac loc sa treaca. Am ales a doua varianta, vrand sa imi folosesc putinul orgoliu masculin care imi ramasese. Si a lasat in urma ei o lunga si inevitabila dara de parfum. Cel care ma imbata zilnic. Statea in fotoliu de parca eu eram intrusul - aveam momente cand ma simteam in plus, si asta e ironia... in plus la mine acasa?! 
Am intrebat-o ce mai are de luat de aici... Ca plecase ultima data cu absolut tot. Si cand spun tot, ma refer chiar la ... tot. Mi-a zambit scurt, butonandu-si telefonul. M-a privit in ochi, citindu-mi disperarea si a pus telefonul in geanta aceea eleganta. Cu un glas hotarat dar fin mi-a soptit: Am venit doar sa te vad. Obisnuinta moare greu. In plus, tu esti o persoana speciala.
Si jur, in momentul ala m-am simtit ca un animal de companie."
Ma bufnise rasul dar m-am potolit rapid, vazand ca nu primesc acelasi raspuns. Continua...
"Nu mi-am mai putut mentine aerul frivol si am rabufnit: stii ce? M-am saturat de pozitia asta. M-am saturat de drogul din tine. Am devenit obsedat, am devenit o ustensila. Si, desi sunt barbat, uneori ma simt ca o jucarie. Ma simt controlat. Tu esti indragostita de iubire. De suferinta. Te hranesti cu victimele tale. Cu sentimentele lor. Te joci cu barbatii ca si cu niste jucarii, pe care, cand te plictisesti, le arunci, cautand variantele mai noi. Provocarile mai mari. Oricat as lupta eu sa iti arat calea cea ... dreapta, sa-i spun asa, tu mereu vei fi a altuia. Si ma macina probabil si mai tare faptul ca nici macar nu le apartii in toata puterea cuvantului. Esti a lor doar in imaginatie. A mea ai fost intr-un mod total. Ce sa cred? Ca inca imi apartii? De fapt... mi-ai apartinut vreodata? 
Si, iti jur ca mi-a raspuns in modul ei caracteristic. Cu un zambet. Dar zambetul ala al ei fatal. Am incheiat conversatia si am "escortat-o" afara. Simteam ca nu mai pot. Simteam ca fiecare celula din organismul meu sta sa plezneasca, sa isi caute drum spre alt purtator de simturi. Dar, crede-ma, asa era. Femeia asta era o stapana. O colectionara de suflete. Aveam impresia uneori ca le poarta pe toate in geanta aia eleganta. Stia intotdeauna ce sa spuna si exact momentul in care trebuia sa spuna ceva... sau momentul in care trebuia sa raspunda tacit. Poate cu un zambet ... sau doar o privire. Dorea persoanele exact atunci cand ele se hotarau sa isi vada de drum. Nu isi permitea sa isi piarda "soldateii". Si nu avea sentimente... imi spusese la inceput ca suferise o "pierdere" si ca nu imi garanteaza ca voi fi cel care o va invata iar sa investeasca iubire. Dar eu, ca prostul, am vrut sa ii demonstrez contrariul. Si ghici ce? Mi-a dovedit ea mie. Am incercat, dar ea clar nu mai este capabila de iubire. De umanitate. Imi spunea uneori ca si-a pierdut sufletul acum ceva timp ... si nu i-a fost inapoiat. Din egoism sau poate din iubire platonica si distanta. Ma gandeam deseori cum este acel barbat. Ce, din el, a facut-o pe ea sa se dedice total? Sa se piarda in simturi si sentimente? Sa investeasca tot - fara nicio garantie. Imi doream deseori sa il cunosc. Hilar, cred ca i-as fi cerut "reteta". Ceva ma facea mereu sa ma intorc. Impotriva tuturor simturilor mele. Impotriva ratiunii, impotriva orgoliilor. Ceva-ul ala era mai puternic decat as fi putut fi eu vreodata. Ma domina. Si uram uneori sentimentul asta. Ma simteam mic in fata ei. Nu ma simteam suficient de barbat. Si asta imi manca fiecare particica de mandrie pe care o aveam. 
Stii ce? Destul... Am sa incerc sa mai trec peste o noapte, poate cu o sticla de alcool, poate cu ceva care sa-mi distraga atentia. Stii, iti multumesc... macar tu imi aduci putina liniste."
Si pleca. Ramasesem in fotoliul meu mare, cu pachetul de tigari gol in mana si cu ceasca de cafea goala. Nici nu am putut sa ma ridic sa il conduc. Umbra ei era prea mare.
Ma fascina aceasta femeie. Am spus-o si o repet. Nu pot sa spun ca imi era un idol ... Dar era exact genul de om care mi-ar fi placut sa fiu si eu. Cea de care vorbesti la o cafea tarzie. Cea care lasa in urma amprente.

Femeia care intr-o zi... va ramane in istorie. Cu tot cu geanta ei eleganta.

Monobitrimultidial...og?!

Stii de cate ori am vrut sa te intreb chestia asta? Te ascunzi in spatele unei bariere de gheata si chiar pare impenetrabila uneori.
Nu stiu de ce tot incerci sa deschizi un subiect ... mort.
Pentru ca, tocmai... nu este mort.
Ai spus ca vrei sa fiu sincera... ma lasi sa fiu?
Chiar te rog. Dar fii sincera, nu-mi spune ce vrei tu sa crezi.
Stadiul asta l-am depasit demult. Ce vrei sa auzi? Ca mai cred in povesti cu printi si printese cu inelul pe deget? 
Vreau doar sa aud ca esti bine.
Bine am fost mereu.
La suprafata...
In interior n-am sa mai fiu bine, in adevaratul sens al cuvantului, probabil... niciodata.
Pentru ca nu iti permiti.
Pentru ca nu se mai poate. Am luat o decizie acum ceva timp... 
Stiu, stiu, treaba cu butonul...
Stiu, e hilar uneori, si poate de necrezut, dar ... a mers. Si chestia si mai hilara e ca, desi ma plang ca nu este un lucru bun, si sfatuiesc in stanga si-n dreapta sa nu apuce nimeni sa ajunga in acest stadiu... Pentru mine a fost cel mai bun lucru care mi se putea intampla.
Adica vrei sa spui ca iti place varianta asta a ta? Falsa, rea, rece...
Ma crezi ca, auzindu-le din partea tuturor, imi suna a complimente? Mi-e mai bine asa. Stii... sunt genul de om care investeste tot. Care se implica total. Greu... dar total. Si atunci cand sunt dezamagita - si chestia asta mi se intampla foarte des - dezamagirea este la fel de totala. Durerea, golul ala... naucitor.
Si totusi, asta e cea mai buna varianta? Oprim sentimentele si devenim umbre?
Pentru voi nu, pentru mine nu poate fi altfel. Oricat de ciudat ar suna, am si eu un suflet. Si are nevoie de o pauza.
Totala?
Poate ca da, poate ca nu. Cine stie... poate voi gasi persoana care imi va arata unde este butonul de pornire...
A, deci inca mai ai sperante...
Sperantele sunt pentru oamenii slabi. Sperantele nu te ajuta decat sa te distrugi. De-aia se numesc sperante si nu reusite. Pentru ca raman la stadiul de dorinta, nu de implinire. 
S. ... raspunde-mi sincer: daca vine inapoi, ce faci?
N-ai idee de cate ori am raspuns la intrebarea asta...
Stiu, dar mie vreau sa-mi raspunzi sincer.
Stii, am intotdeauna o sinceritate de moment. Pentru ca eu cred cu tarie ca orice spui, spui pentru ca undeva in adancul tau crezi in acel lucru. Cat de putin. Adu-ti aminte de clepsidra aia de timp care a trecut...
Ce-i cu ea?
De ce i-a fost permis sa treaca? Si mai ales, atat de mult timp.
Stii... exista oameni care se regasesc dupa vieti intregi...
Stii... eu nu mai cred demult in basme. Printul odata ce a parasit castelul, nu se mai intoarce. Dar am sa-ti fac pe plac, si am sa-ti raspund cel mai sincer... tie.
Raspunzandu-ti la fel de sincer si tie, in acelasi timp.
Ok, asculta-ma bine ca n-am sa o mai repet. Am sa las timpul sa isi spuna cuvantul. Daca se hotaraste sa vina inapoi, isi va gasi opera asa cum a creat-o.
Ok, deci ce vrei sa spui? ... Nu prea suna bine.
Nu suna in niciun fel. Incearca sa citesti printre randuri.
Tocmai de-aia am spus ca nu suna bine...
Stii cum se spune... nu stii niciodata pana nu incerci. Dar, acum e randul meu. Ia spune-mi, de ce intotdeauna vorbim despre sentimente, iubiri pierdute, drame si orgolii? De ce nu despre gastronomie, hobby-uri sau aventuri?
Mai e necesar raspunsul?
Chiar sunt curioasa de raspuns.
Pentru ca pe tine asta te defineste ca om. Modul in care te implici, sentimentele pe care le investesti. Tu esti o dovada a persoanelor care stiu sa puna suflet si sa investeasca in oameni. Mi-as pierde timpul daca as vorbi cu tine despre gastronomie, hobby-uri sau aventuri. Si nu pentru ca nu te pricepi, doar pentru ca ... tu esti buna la materia asta... de ce te-as amesteca in ceva in care nu poti da ce-i mai bun din tine?
Ai folosit verbele la prezent si chiar nu stiu daca mai sunt necesare...
Pentru ca, spre deosebire de tine, eu inca sper. De fapt, eu cred in tine.


Si, va jur, am lasat discutia neterminata si m-am ridicat sa plec. Simteam nevoia sa ii dau o clipa de reflectare, dar ... m-a surprins cu zambetul ei spontan. Nu i-am citit pe chip o privire intrebatoare, ci una sigura. Era de parca as fi vorbit cu o persoana care imi spunea despre o veche prietena, in niciun caz una care vorbea despre propria ei fiinta.

Nu mai incerca sa ma cauti, de fapt... sa o cauti, pe cea care a fost candva. Imbratiseaza-mi persoana care sunt acum. Poate nu este cea mai buna varianta dar este tot ce pot sa ofer. Poate maine am sa-mi gasesc drumul inapoi spre umanitate, poate n-am sa-l mai gasesc nicicand. Momentan, crede-ma, sunt cea mai buna versiune a mea. Crede-ma, daca ai putea simti lumea cu intensitatea cu care o fac eu, ti-ai petrece fiecare minut cautandu-ti propriul buton. Pentru ca este un sentiment coplesitor. Dragostea de care sunt capabila este incomensurabila. Cum pot iubi cu atata intensitate o lume care nu este dispusa sa ma iubeasca inapoi in acelasi mod?

... in acel moment am simtit ca o inteleg.
In acel moment... i-am zambit inapoi.

Subway to Hell

M-a luat mai devreme o melancolie adresata postarilor mele mai vechi, asa ca am hotarat sa le recitesc ... pe diagonala... atat cat sa mi le reamintesc.
Si m-au dus inapoi in toamna anului 2011... acolo unde a ramas S. Unde a ramas "umanitatea" si, probabil, odata cu ea, si sufletul meu. Toamna anului 2011... anotimpul care a transformat o fetita intr-o femeie. Toamna maturizarii... fortate?!
Si reciteam cuvintele scrise la nervi si durere in care imi juram ca am sa devin "bitchier". Si-mi aduc aminte ca, pe moment, chiar credeam in asta, dar in timp nu aparea nicio modificare.
Nu pot sa spun ca stiu exact momentul in care subconstientul meu a imbratisat aceasta schimbare. Dar stiu sigur ca s-a intamplat. Undeva intre toamna anului 2011 si iarna anului 2012. Intr-o clepsidra de un an si cateva luni, S. cea zambitoare, mult prea sufletista si plina de speranta... a ramas in urma.
Nu pot sa-mi aduc aminte exact cam cate persoane mi-au rostit vorbele "Ce n-as da sa pot sa fiu ca tine." - si de fiecare data le-am raspuns la fel "Nu. Asta sa fie ultima decizie pe care poti sa o iei vreodata."...
Te gandesti la un om nepasator, ignorant si fara sentimente ca la o persoana ideala, mai ales in momentele in care chiar simti ca nu mai poti face fata. Si crezi ca asta este persoana care vrei sa devii intr-o buna zi. Dar ramane la stadiul de dorinta, pentru ca ori de cate ori incerci sa faci asta, realizezi ca nu functioneaza. Cel putin pe moment.
Crede-ma... functioneaza. Hilar, ma regasesc uneori in serialul TVD, in care se tot vorbeste si, se si aplica, oprirea umanitatii. Nu traim in filme, nu merge doar printr-o decizie de moment. Dar, repet, functioneaza in timp.
Pare ideal sa nu pui suflet atunci cand te certi cu persoana iubita, sa nu iti pese daca pleaca si in urma lasa doar o usa inchisa. Cand pierzi un prieten si te gandesti ca e "plina balta". Cand jignesti fara sa ai mustrarile ce urmeaza.
Nu este ideal. De fapt, e departe de a fi.

Stii... uneori mi-e dor de ea. Uneori mi-e dor de mine. Pentru ca macar stiam ca doare, dar am investit. Continui sa investesc, nu spun nu, dar renuntarea deja e foarte usoara. Planul B e intotdeauna alaturi de mine si golul din stomac mi-a disparut demult.
Ma invinuiesc pe mine ca am pierdut-o. Ca m-am pierdut. Mi-am dorit atat de tare sa devin o persoana rece, incat, in timp, am reusit sa imi pierd de tot umanitatea. Am imbratisat nepasarea si rautatea. Si, e foarte greu sa le dobandesti inapoi. Credeti-ma pe cuvant, de fiecare data cand ma hotarasc sa investesc sentimente, parca apare o bariera care spune "pana aici ai platit" si ma impinge inapoi. Antivirus-ul meu, cum imi place sa il numesc.
Doar ca, am descarcat o varianta mult prea performanta pentru soft-ul meu. Hard, de fapt, soft-ul e la reparat de ... aproape un an si cateva luni.

Permite-mi sa-ti deschid ochii: indiferent de cate ori ai sa cazi, ai cu o sansa in plus sa te ridici. Indiferent de cate ori ai sa te simti singur, ai minim o persoana care iti poate fi alaturi, desi, tu poate ai uitat de ea. De cate ori crezi ca nimic nu mai are rost sau rezolvare, mai gandeste-te o data. Sigur ai uitat ceva. Am sa-l numesc buton, si am sa te sfatuiesc sa nu il apesi niciodata. E maaare si rosu si scrie pe el "Feelings off". Evita, orice s-ar intampla, sa il apesi. Persoana ideala care crezi ca vei deveni e numai in capul tau.
Lumea asta mare are nevoie de oameni in ea, nu de fantome. Nu iti permite sa nu devii cea mai buna versiune umana a ta.

Iar... daca simti ca nu poti, si butonul este singura ta scapare, fa-mi mie o favoare, facandu-ti in acelasi timp si tie una, si anunta-ma. Promit, indiferent de situatie am sa te impiedic sa ajungi in acel stadiu.
Se spune ca e nevoie de 10.000 de ore pentru ca un om sa devina expert in ceva anume. Eu, am mai mult de 10.000 de ore la activ...

Lasa-ma pe mine sa lupt pentru umanitatea ta... asa cum nu am putut sa o fac pentru a mea.