Fiţi femei, vă rog!

M-am trezit "pornită".
Sau, aşa cum ar spune prietenele mele "te-ai trezit în starea ta naturală".

Băi, eu nu înţeleg o chestie, mă jur.
Având în vedere că trăim în secolul vitezei, al informaţiei, că eşti liberă să faci ce vrei tu, când vrei tu, de ce alegi să fii proastă?
Da, proastă, vorbesc cu femeile, de data asta. Bine.. femei e mult spus.
În ce moment al existenţei tale stupide ai hotărât tu că e mai bine să te plafonezi?
În ce zi te-ai trezit şi-ai zis: Bă, gata, de azi tind spre retardism şi las capul plecat.
Voi chiar nu pricepeţi că frumuseţea e trecătoare? Chiar nu vă ajută cenuşa aia din cap să realizaţi că bărbaţii ăia adevăraţi nu caută femei modificate într-un salon în care se plăteşte transformarea în plastic?
Spuneţi-mi şi mie, după ce cuceriţi bărbatul ăla adevărat, după ce păcăliţi o seară în oraş cu zâmbetul ăla tâmp (dar perfect), ce urmează? Când s-o trezi ăla dimineaţa şi o vrea să aibă o discuţie cu perfecţiunea din voi, cum o mai daţi cotită? Sau aveţi senzaţia că bărbaţii îşi doresc din suflet să discute despre unghii false şi silicoane, dar încă nu au găsit femeia potrivită?
Nu le ţin partea, jur că am dat în viaţă peste nişte specimene de aş fi tins şi eu spre retardism.
Băi dar am pretenţii de la "surorile" mele.
Am fost feministă o viaţă întreagă. Şi nu, feminism nu înseamnă că te îmbraci în roz şi ţii cu femeile orice ar fi. Feminism înseamnă că eşti de părere că femeile sunt la acelaşi nivel cu bărbaţii. Că posedă aceleaşi drepturi. Deşi, nu ştiu de ce mai există această gândire în vremurile noastre, pentru că asta deja nu mai e un subiect tabu. E o chestie normală. Ba chiar, aşa cum s-a demonstrat şi ştiinţific, se pare că suntem chiar puţin mai sus. Dar asta rămâne între noi.
Cum mă să te mulţumeşti cu o sticlă de vin, într-un club în care se promovează prostituţia şi vânzarea de carne vie la kilogram, să ţi-o pună ăla în toate poziţiile posibile ca răsplată că nu te-a lăsat să stai ca leşinata toată seara pe o sticlă de apă, şi să mai fii şi mândră de treaba asta?
Cum să ajungi ca femeie să vrei să bifezi cât mai mulţi bărbaţi, dar nu d-ăia de duzină, vedete, şi să te consideri şmecheră? Cum mama mă-sii am ajuns în halul ăsta?
Fetelor, investiţi în creier. Nu vă costă nimic, şi vă aduce mai multe beneficii pe termen lung decât decolteul ăla pe care îl împărţiţi cu încă zece mii de individe care consideră că dacă dai din buci suficient de agresiv, pui mâna pe fraier. Pui mâna pe el, nu zic nu. O noapte. Două. Trei, dacă eşti ţiplă. Dar atât. Bărbaţii adevăraţi nu se însoară cu păpuşi gonflabile. Atenţie, am zis bărbaţii adevăraţi. Adică ăia care sunt mişto şi la exterior şi pe interior. Adică ăia care ajung undeva în viaţă. Nu maimuţoii ăia care trag la sală la fel de des pe cât vă faceţi voi piţiponceli în oglinda din baie şi au senzaţia că dacă flexezi bicepşii suficient de tare, pică orice gâscă. Ăia sunt la fel de proşti ca voi. În primul rând pentru că n-au nici ei nimic în cap, şi în al doilea rând pentru că vă iau pe voi de bune.

Nu critic din postura în care aş putea spune că sunt o femeie perfectă. Departe de mine ideea asta. Sincer, nici statutul de femeie nu cred că l-am atins încă. Pentru că nu, dacă nu-ţi atârnă nimic între picioare, nu e suficient să te numeşti femeie. Trebuie să munceşti puţin. La atitudine, la eleganţă, la CREIER.
Fiţi femei, vă rog. De cârpe e plină lumea.

#opţiuni

"Do you ever wish you could hear the sirens of the ambulance, wake up in the emergency room, and hear the doctor say "she isn't going to make it", just so you could find out, who really cares for you?"

Şi cam la asta se rezumă totul în viaţă.
La oamenii de lângă tine. La alegerile pe care le faci în viaţă.
La părinţii tăi cu privirile calde, care întotdeauna te-au sfătuit de bine, chiar dacă uneori nu erai de acord cu ei. La dojana mamei atunci când te vedea îndreptându-te în direcţia greşită. La privirea plină de căldură a tatei când spunea că din toate realizările lui, de tine e cel mai mândru. La glumele lipsite de sens ale fratelui când încerca să îţi arate că viaţa chiar e frumoasă dacă ştii cum să o trăieşti.
La oamenii cu care nu împarţi acelaşi sânge, dar cu timpul, au devenit familie. La prietenele tale care întotdeauna sunt acolo când vine vorba de tine. Chit că trebuie să "îţi bage minţile în cap", să râdeţi împreună sau să cotonogiţi persoana care i-a greşit uneia din voi. La prietenii care te-au învăţat tot ce ştiu ei despre viaţă, din punctul în care sunt ei, încercând să te împiedice să faci greşelile pe care, probabil, ei le-au făcut deja. La oamenii pe care îi suni şi în mijlocul unei zile aglomerate, şi în miezul unei nopţi singuratice, şi care întotdeauna ţi-au deschis uşa.
La cel care te ia în braţe şi te face să te simţi acasă. La binele la care nu sperai şi grija pe care nu credeai că o vei primi de la un suflet pereche. La gesturile ridicole şi glumele tâmpite la care râdeţi doar voi doi, şi la lucrurile pe care vi le-aţi jurat. La fericirea din privirea unui singur om, care face cât orice.

Cu astea rămânem. Astea ne ţin în braţe noaptea. Nu hainele. Nu lucrurile materiale. Nu contul din bancă. Nu, nu, nu. 
Ştii ce te va bucura mai mult decât maşina aia la care visezi? O iubire adevărată.
Ştii ce te-ar bucura mai mult decât hainele alea de fiţe? Un prieten adevărat.
Şi lista continuă. Ştii cât o să te bucure lucrurile materiale? O zi. O oră. O lună. Un an, poftim.
Ştii cât te bucură o persoană care e trup şi suflet alături de tine? O viaţă.
Moda se schimbă, lucrurile sunt în mişcare, azi e mişto ceva, mâine ceva-ul ăla e demodat. Şi e mişto altceva.
Prietena ta cea mai bună e mişto o viaţă. Pentru că e acolo, pentru că te iubeşte şi pentru că, pentru ea, altcineva mai mişto ca tine nu apare mâine. Să-ţi mai zic de sufletul pereche? Să-ţi mai zic că suntem aproape 8 miliarde de oameni în lume şi mai mult de jumătate din noi nu au întâlnit iubirea adevărată? Că ne mulţumim cu puţin dând vina pe filme pentru aşteptările mari pe care le avem? Să-ţi mai zic că, dacă citeşti asta, şi îţi ţii în braţe dragostea vieţii tale, te invidiez şi sunt şi mândră de tine în acelaşi timp? Ştii de ce? Că e greu. E greu să-ţi găseşti jumătatea aia lipsă într-o mare de oameni care-ţi fură ochii şi îţi vând iluzii la colţul străzii. E greu să ai puterea să lupţi şi să investeşti în construirea unui sentiment autentic. Unei relaţii de 10. Şi nu, nu lua cuvântul "a investi" în mod material. Să investeşti nervi. Răbdare. Dragoste. E mult mai greu decât să investeşti bani, crede-mă.

Renunţaţi să fugiţi după material. Fugiţi după real. După ceea ce vă face inima să bată mai tare. După ceva-ul ăla care vă pune pe gânduri. După voi, înşivă, deghizaţi în alt ambalaj.

Fugiţi după fericire. 
E al dracului de greu de găsit în ziua de azi. Şi al dracului de importantă.

#tothemoonandneverback

Ai privit vreodată doi oameni care nu şi-au putut dărâma barierele?
Ai observat vreodată doi ochi roşii de la atâtea lovituri, şi totuşi cu un licăr de speranţă în spatele lor?
Ai văzut vreodată un trup atât de schingiuit de răni, încât te dor buricele degetelor când îi atingi urmele de piele?

Am crezut că va urma o zi de Martie clişeică. Fitness-ul de dimineaţă, veşnicele 8 ore în cadrul muncii, sperând că voi aduce un plus unei lumi mult prea împovărată de grijile cotidiene, şi sublimul pahar de vin pentru a încununa o zi obişnuită şi pentru a mă convinge că mai există şi o parte a vieţii pentru care merită să trăieşti.
Aşa că am pornit la drum. Şi, pe drumul meu bătătorit zi de zi în amurgul dimineţii, m-am oprit subit. Nu pentru că aş fi păţit ceva sau pentru că m-am decis că e de ajuns pentru acea dimineaţă, ci pentru că am simţit o apăsare în aer aşa cum n-ar fi trebuit să o poarte un vânt domol de primăvară. Şi.. doi oameni care erau cauza ei.
Stăteau cu umerii plecaţi. Ea, pe o bancă sătulă de poveşti de dragoste, iar el.. într-o poziţie care ar fi vrut să îi sublinieze orgoliul bărbătesc, deşi nu îi aducea decât ruşine. Şi nici nu se priveau.
Ea avea capul lăsat în pământ, parcă sperând că se va deschide o groapă imaginară şi o va înghiţi, curmându-i nodul din gât. Iar el.. privea spre cer, căutând parcă absolvirea divină. Şi, Doamne, câte cuvinte ar fi putut scoate, înlocuind liniştea apăsătoare şi curmând durerea veşnică ce urma să le posede sufletele.
Inima a început să îmi accelereze, văzând-o ridicându-se şi apropiindu-se de el. Şi, jur, că mi-am împreunat mâinile instinctiv, parcă rugându-mă să privesc cum învinge dragostea.
I-a atins obrazul brăzdat cu barba aia care te împiedica pentru o milisecundă să crezi că un bărbat ca el poate avea slăbiciuni. S-au privit în ochi timp de câteva secunde care mie mi-au părut o eternitate şi apoi... mâna aceea a căzut. Am văzut-o întorcându-i spatele şi oprindu-se, parcă încercând să îi spună ceva. S-a întors, l-a privit încă o dată şi, fără niciun cuvânt, printr-o clipire şi o strângere a buzelor, şi-a luat cel mai dureros rămas bun la care am asistat vreodată.
Iar el, văzând-o îndepărtându-se, şi-a încleştat pumnii, decizând, tacit, să o lase. S-a prăbuşit pe banca aceea veche şi îşi privea pumnii neputincios. Apoi, din senin, s-a ridicat brusc, a dat să plece, oprindu-se pentru o fracţiune de secundă pentru a mai privi o dată banca aceea, luându-şi parcă rămas bun de la întreaga lui existenţă de până atunci.

Am rămas acolo, cu acelaşi nod în gât, neputincioasă, privind cum două suflete pereche şi-au luat rămas bun de la iubire. Pentru eternitate. Am asistat la cel mai dureros "adio" din istorie. Am auzit cum se crapă un suflet atunci când moare şi am văzut ce înseamnă să îţi pierzi întreaga identitate.

E Noiembrie, şi încă îmi urmez ritualul. Orele mele de alergare au devenit o necesitate, sperând că voi vedea într-o zi banca aceea căpătând culoare. Dar e la fel de ponosită, parcă suferind şi ea enorma pierdere la care asistase. E Noiembrie şi mă gândesc mereu la câte suflete şi-au luat adio de la fericire. E Noiembrie şi eu încă sper.

Până ce soarele răsare din vest şi apune la est, până ce râurile seacă şi munţii sunt purtaţi de vânt ca frunzele.

Conversation with my 13 year old self

Fată cu zâmbet frumos,

Ai o vârstă remarcabilă. Ai trecut prin ani până acum cu zâmbete, râs din adâncul sufletului şi lacrimi de durere doar de la loviturile din genunchi. Ai văzut partea frumoasă a vieţii, partea pură, partea inocentă. Cea pe care n-ai să o mai primeşti înapoi.
Nu vreau să te sperii, vreau să te previn. Urmează şi alte momente frumoase. 
Dar .. totodată.. o să fie anumite momente care te vor clădi.
Ai să ai fluturaşii ăia în stomac.. toată grădina zoo de fapt, iar când aceştia vor pieri, vei simţi că ţi-ai pierdut toată strălucirea din ochi. Nu crede asta. Licărul e acolo, chiar dacă uneori e înceţoşat.
Ai să îţi încredinţezi inima în mâinile unui om care nu va ştii pe moment cum să o manevreze. Şi o va scăpa. Vei aduna bucăţelele şi o vei clădi la loc, într-o zi. O zi care ţi se va părea îndepărtată sau inexistentă, dar va veni. Ai încredere!
Îţi vei întâlni sufletul pereche... doar că el n-o să rămână. Şi ai să-l cauţi neîncetat în fiecare persoană ce îl va preceda. Dar ştii cum se spune despre sufletul pereche.. la un moment dat îşi găseşte drumul înapoi.
Vei mai încredinţa bucăţele de suflet rămase, doar că nu vor fi acceptate aşa cum ai vrea tu. Şi pe moment o să doară, pe termen lung... o să te ajute.
O să ai o mulţime de prieteni, şi o mulţime de despărţiri. O să ai agenda plină uneori şi sufletul gol. Alteori, ai să ai sufletul mult prea îmbibat de căldură. Las-o să te încălzească.
Ai să înveţi pe pielea ta că oamenii sunt trecători. Şi că fiecare are câte o lecţie să te înveţe. Lasă-i să plece. Atât e parcursul lor. Ai să te uiţi în urmă şi ai să înţelegi de ce.
Ai să fii naivă, ai să vrei să îţi controlezi tremurul din genunchi şi ai să te urăşti că nu o poţi face. Permite-ţi să simţi. Ai nevoie de toate pietricelele din drum pentru a-ţi clădi poteca aurie. 
Ai să crezi că lumea e a ta, că Făt Frumos există şi că oamenii îţi vor binele. Şi, Doamne, ce ai să te mai urăşti când ai să afli că nu e aşa. Nu te îngreuna, nu îţi pierde speranţa. Ai să muţi munţi cu privirea aia, chiar dacă uneori ţi se va părea că nu te mişti din loc.
Ai să te loveşti de refuzuri, ai să înveţi că în viaţă, uneori trebuie să taci şi să accepţi anumite chestii chiar dacă nu sunt ceea ce trebuie şi ai să înţelegi că oamenii nu sunt atât de buni precum par. Fii tu bună, dormi tu bine noaptea.
Ai să fii frumoasă, ai să fii etichetată doar prin asta şi ai să demonstrezi lumii cine eşti.
Ai să te laşi uneori condusă de emoţii şi ai să fii om. Şi asta e cel mai greu.
Ai să dobori bariere şi ai să simţi cum îţi sunt zidurile spulberate fără niciun scop. Lasă-le să cadă, o să clădeşti altele mai puternice în loc.
Ai să înveţi ce e iubirea, ce e durerea şi toate astea fără un manual de instrucţiuni.
Şi absolut toate te vor conduce la mine. 
Iar eu, uitându-mă la tine acum, te privesc cu drag. Pentru că ştiu ce te aşteaptă, şi, oricât de dureros e, nu vreau să ridic un deget să te ajut.
Pentru că trebuie să simţi, trebuie să fii. 
Ca să ajungi şi tu acum, aici, cu o ceaşcă de cafea în faţă, privind la cât de bune au fost toate acele experienţe.
Şi mulţumindu-i vieţii că nu te-a menajat.

Abia aştept să îmi povesteşti cum a fost. 
Va fi o călătorie plină. Şi.. de neuitat.

-S.

https://www.youtube.com/watch?v=RqcjBLMaWCg

When it comes to you...

A trecut un abis de timp de cand nu ne-am mai vazut, nu?
Fac ce fac... si ma tragi inapoi.
Sufleteste. Ipotetic.

Am venit. Ma asteptai?
Stii ca da.
Ma dor moalele capului cand ma gandesc la noi. Ma doare sufletul cand ma gandesc la mine. Ma dor nervii cand ma gandesc la tine.
Nici macar nu stiu de ce o mai fac. De ce imi mai frunzareste creierul in calea spre tine. Unde mi-am pierdut sufletul, ai idee? Ce mai face? E bine... cu tine?
Ti-am vazut zambetul acum doua seri. Era metamorfozat in alt ambalaj.
Ti-am auzit tacerea in capatul celalalt al telefonului. Al telefonului altuia. Mi-a vorbit tacerea aia direct in suflet.
Aud parti din tine oriunde intorc capul si vad franturile tale ori de cate ori ciulesc urechile. Ce cliseu.
Am sa ma vindec de tine. M-am vindecat, de fapt. Am cusut cu ata neagra toate spatiile lipsa. Cata risipa de material. Mi-a spus doctorul ca nu va ramane cicatrice mare. E un imbecil, poate sa fie minuscula. O vad eu. Cu ochii mintii. Si e uriasa.

Stii ca mi-au zis ca sunt frumoasa?
Stii ca le-am ras in fata?
Nici n-au idee cat de frumoasa pot fi.
Dimineata, in primele secunde de trezire, cand inca adulmec locul in care ma aflu si sunt complet lipsita de aparare. Cand buzele ating prima gura de cafea, si ochii se deschid usor, usor. Sunt frumoasa atunci cand ma enervez, si din glas imi iese o scapare tremurata de femeie lipsita de slabiciuni. Cand machiajul meu e impecabil si am zambetul fatal in buzunarul stang. Atat de frumoasa cand oboseala imi atinge genele si incerc sa mai fur o ora din intunecimea noptii.
N-au vazut inca frumusetea mea cruda. Si totusi, m-au numit frumoasa.
Aroganta? E normal. Esti arogant cand stii ce poti. Esti extrem de arogant cand stii ca ai plecat spre un razboi pe care il vei castiga. Fara riscuri, fara pierderi. Nu ai ce sa pierzi cand pleci inarmata pana in gat. Si fara nicio slabiciune la vedere. Desi, dai dovada de o multime.
Nu ai cum sa pierzi cand singura ta slabiciune e ingropata adanc in sufletul tau cusut cu ata neagra.
Sigur ai grija de el, da? Sunt hiene aici, care abia asteapta sa puna mana pe el. Nu spune nimanui ca e acolo, si, sub nicio forma nu il incredinta in maini nestiutoare.
Intinde-ti tu mana spre cer. Am intins-o si eu. Acolo.

Atunci.

Nu uita. Acolo. Atunci.

#chooser

Te trezeşti în fiecare dimineaţă cu un scop.
Fie că e pentru a te duce la muncă, pentru a duce copilul la şcoală sau doar că trebuie să te ridici din pat - nu poţi sta o veşnicie acolo, deşi sună tentant.
Şi îţi dai seama că fiecare dintre noi are un destin. Un drum croit dinainte. Aşa cum era o vorbă din poveştile din copilărie - e aţa croită. Mergi de-a lungul ei până... se termină.
Hai să îţi spun despre mine. Am crezut mereu în suflete pereche. Am crezut mereu că locul meu nu e aici, şi am crezut mereu că orice îmi propun - reuşesc.
Alegem lucrurile în care credem, sau ne aleg ele pe noi? Merg pe a doua variantă, oricât de "fantasmagorică" sună. Şi îţi explic şi de ce.
De ce nu suntem toţi doctori? Ingineri? Arhitecţi sau cântăreţi faimoşi?
De ce unii din noi se mulţumesc cu puţin?
De ce pe mine mă face fericită o ceaşcă de cafea şi o discuţie bună şi pe tine un ceai aromat şi un cont gras în bancă?
De ce fotomodelul arhicunoscut - cu lumea la picioare - a ales să stea cu un neica-nimeni, când ar putea avea orice?
De ce nu avem aceleaşi idealuri, planuri de viitor şi culori preferate?
Hai să îţi şi răspund la toate astea.
Fiecare individ e unic. Fiecare din noi are o "chemare".
Nu mi-a plăcut matematica niciodată. Nici ştiinţele exacte. Poate de-asta mi-am dezvoltat stilul ăsta de aberaţie artistică pe care îl încerc aici. De ce nu m-aş fi chinuit să ajung un medic arhicunoscut? Sau să îmi dezvolt o carieră în arhitectură şi să îmi asigur viitorul? Nu sunt atât de falsă încât să afirm că nu-mi plac banii. Tuturor ne plac. Şi pentru ei trăim. Ne controlează o hârtie, ceva de speriat. Deşi nu recunoaştem treaba asta. N-am simţit să merg pe drumul ăsta.
Am simţit de mică, că locul meu e în America. Şi mă zbat să ajung acolo. De ce fix America şi nu altă ţară? De ce nu mă mulţumesc cu Franţa şi poate o iubire pariziană?

Hai să încerc altă cale. Am ieşit în oraş ieri, şi, deşi toată lumea a comandat pizza, eu am mers pe paste. Sincer, nu mi-au plăcut. De ce nu am ales ca ei toţi? Ca să fiu eu diferită? Nu, stomacul meu nu apreciază alegeri "la modă" - lui doar îi e foame. Am simţit că vreau acel fel de mâncare, cu el m-am ales.
Lucrurile care ne definesc în viaţă... ne aleg ele pe noi. Ne apar viu colorate, cu promisiuni de mâine superbe, şi subconştientul ni le prezintă ca şi cum ar fi fost ideile lui. Dar eu nu-ţi văd rozul tău, mie-mi place al meu. Şi pe el îl aleg. Hainele pe care le ai pe tine - le-ai făcut tu? Ai să spui "Nu, dar eu le-am ales, pentru că eu le-am cumpărat" - ceea ce e corect. Dar de ce le-ai luat tocmai pe alea? Din sutele de pulovere din acel magazin, de ce tocmai ăsta? Pentru că ţi-a "sărit în ochi", ţi-a plăcut mai mult decât restul, sau era culoarea ta preferată. Deci, te-a cam ales el pe tine. Ţi-a "vorbit" într-un anumit mod, încât ai decis că e pentru tine.

Toţi avem materie cenuşie. Alegem, suntem aleşi sau decidem. Zilnic gândim - sau cel puţin o parte din noi. Zilnic facem câte ceva pentru a ne construi drumul ăsta pe care îl numim viaţă.
Dar dacă ţi-aş spune că urmezi, ca Dorothy, aleea cu piatră aurie? Care e făcută dinainte pentru tine, numai că tu nu ştii lucrul ăsta. Tot ce ai făcut până în această secundă, te-a adus aici. Şi de ce? De ce eşti aici? De ce nu în altă parte, făcând altceva? Pentru că ăsta e drumul tău. Personalizat special pentru tine. Nu te-ai fi potrivit altundeva.
Miliarde de oameni, din care tu eşti aici, cunoşti x persoane şi trăieşti lângă ele. Fiecare are bucăţica lui.
Şi toţi contribuim la un imens puzzle. Proiectat dinainte pe cutie.

You don't choose the things you believe in. They choose you.