16 noiembrie 2011.
Trezire destul de brusca la realitate, la o ora destul de "matinala": 09:20. AM.
3 in 1. Original, nu alte stricaciuni.
Formidabilul Kent 8.
Era sa fac o greseala si sa ma "bag in seama", indirect, cu profilul tau de Facebook azi-dimineata.
Mi-am reparat greseala rapid.
Incep sa ma gandesc ca actionez mult prea impulsiv si am hotarat in aceasta dimineata ca, dupa lungi momente de gandire absoluta si respiro profund, sa ma schimb. Asa cum mi-am propus.
Am nevoie de putin mai multa maturitate si trebuie sa scap de impulsivitatea care ma doboara zilnic.
Datorita careia am pierdut foarte mult pana acum si probabil inca am sa mai pierd.
Ma hotarasem sa mai fac o chestie impulsiva, care sa te astepte in ziua in care ai sa te intorci. Pentru ca daca sunt sigura de ceva, sunt sigura de faptul ca intr-o zi ai sa te intorci.
Desi, deja este cam tarziu iar tu nu mai esti baiatul de care m-am indragostit. Pacat, aveai potential.
De mentor, tata, iubit, sot si cel mai bun prieten.
Potential irosit in van in momentul in care te-ai martirizat.
Ar trebui sa inveti de la viata ca martirii nu castiga nimic. Pierd foarte multe, iar intr-o societate ca asta de acum, a fi martir inseamna o mare pierdere de timp si personalitate. Dar traim intr-o democratie perpetua si asta ne da dreptul de a fi liberi in decizii.
Numai ca, deciziile tale sunt... pe romaneste, cam cretine.
Ramai cu ele, cu castile pe care nu mi le-ai mai dat, cu numarul meu de telefon in agenda, cu lungile conversatii pe Mess si cu postarile care nu am apucat sa le sterg de pe Facebook.
Ramai cu amintiri si cu regrete. Si sa nu te prind ca la urmatoarea ma vei regreta sau ca vei povesti in viata cuiva despre mine. Nu ai niciun drept.
E un gen de "uita-ma dar raman cu tine".
16 noiembrie 2011. Ora 12:31. PM.
Va fi o zi... placuta.
