Ai simtit vreodata nevoia sa iti inchizi telefonul, sa te urci in primul tren/avion/microbuz si sa pleci in lume? Ai simtit vreodata nevoia sa te detasezi de tot? Absolut tot? Sa pleci departe? Nu, nu pe Marte, Smiley, sa fim realisti, avem nevoie de oxigen. Dar departe.
Eh, gandeste-te ca asta simt eu. Vreau sa plec. De ce imi gasesc alinare in faptul ca plec la facultate peste 2 saptamani in alt oras, nu stiu. E o evadare, dar e o evadare monotona si prea... apropiata, ca sa zic asa. 60 de km nu sunt multi. Ma gandesc deja la peste 1000.
Cu cine vreau sa plec? Singura!!
Probabil dragi prieteni, va ganditi ca ati gresit cu ceva. Nu, nu ati gresit cu nimic, sunteti niste prieteni extraordinari si sunt norocoasa sa va am, credeti-ma. Nu fug de voi. Fug pentru a ma intoarce asa cum ma stiti. Pentru a ma regasi.
Probabil dragi parinti, va ganditi ca voi ati gresit cu ceva. Credeti-ma cand spun ca sunteti cea mai frumoasa familie pe care ar putea sa o aiba cineva si sunt mandra ca va am eu. Si asa am sa fiu mereu.
Probabil, scumpule, te gandesti ca din vina ta. Da, nu pot sa neg, o mare parte din vina o ai si tu.
Dar fug de tot. De stres, de gandurile mele. Le las acasa, imprastiate pe tastatura si in pat. Le las scrijelite pe pereti si in oglinda. Le las pe balcon, langa scrumiera si eventual in dulap, cu hainele care ma vor astepta la intoarcere. Dar pe unele dintre voi, dragele mele ganduri, va iau cu mine, si va las acolo unde ma duc.
Si eventual la urmatoarea evadare, am sa vin si am sa va vizitez, razand probabil de ce gandeam si comparand cu noile achizitii.
Sunt un copil, stiu. Un copil matur, cum imi place sa gandesc. Dar copilul asta va fugi intr-o zi. Departe. Si nu, Smiley, nu pe Marte...
