#opţiuni

"Do you ever wish you could hear the sirens of the ambulance, wake up in the emergency room, and hear the doctor say "she isn't going to make it", just so you could find out, who really cares for you?"

Şi cam la asta se rezumă totul în viaţă.
La oamenii de lângă tine. La alegerile pe care le faci în viaţă.
La părinţii tăi cu privirile calde, care întotdeauna te-au sfătuit de bine, chiar dacă uneori nu erai de acord cu ei. La dojana mamei atunci când te vedea îndreptându-te în direcţia greşită. La privirea plină de căldură a tatei când spunea că din toate realizările lui, de tine e cel mai mândru. La glumele lipsite de sens ale fratelui când încerca să îţi arate că viaţa chiar e frumoasă dacă ştii cum să o trăieşti.
La oamenii cu care nu împarţi acelaşi sânge, dar cu timpul, au devenit familie. La prietenele tale care întotdeauna sunt acolo când vine vorba de tine. Chit că trebuie să "îţi bage minţile în cap", să râdeţi împreună sau să cotonogiţi persoana care i-a greşit uneia din voi. La prietenii care te-au învăţat tot ce ştiu ei despre viaţă, din punctul în care sunt ei, încercând să te împiedice să faci greşelile pe care, probabil, ei le-au făcut deja. La oamenii pe care îi suni şi în mijlocul unei zile aglomerate, şi în miezul unei nopţi singuratice, şi care întotdeauna ţi-au deschis uşa.
La cel care te ia în braţe şi te face să te simţi acasă. La binele la care nu sperai şi grija pe care nu credeai că o vei primi de la un suflet pereche. La gesturile ridicole şi glumele tâmpite la care râdeţi doar voi doi, şi la lucrurile pe care vi le-aţi jurat. La fericirea din privirea unui singur om, care face cât orice.

Cu astea rămânem. Astea ne ţin în braţe noaptea. Nu hainele. Nu lucrurile materiale. Nu contul din bancă. Nu, nu, nu. 
Ştii ce te va bucura mai mult decât maşina aia la care visezi? O iubire adevărată.
Ştii ce te-ar bucura mai mult decât hainele alea de fiţe? Un prieten adevărat.
Şi lista continuă. Ştii cât o să te bucure lucrurile materiale? O zi. O oră. O lună. Un an, poftim.
Ştii cât te bucură o persoană care e trup şi suflet alături de tine? O viaţă.
Moda se schimbă, lucrurile sunt în mişcare, azi e mişto ceva, mâine ceva-ul ăla e demodat. Şi e mişto altceva.
Prietena ta cea mai bună e mişto o viaţă. Pentru că e acolo, pentru că te iubeşte şi pentru că, pentru ea, altcineva mai mişto ca tine nu apare mâine. Să-ţi mai zic de sufletul pereche? Să-ţi mai zic că suntem aproape 8 miliarde de oameni în lume şi mai mult de jumătate din noi nu au întâlnit iubirea adevărată? Că ne mulţumim cu puţin dând vina pe filme pentru aşteptările mari pe care le avem? Să-ţi mai zic că, dacă citeşti asta, şi îţi ţii în braţe dragostea vieţii tale, te invidiez şi sunt şi mândră de tine în acelaşi timp? Ştii de ce? Că e greu. E greu să-ţi găseşti jumătatea aia lipsă într-o mare de oameni care-ţi fură ochii şi îţi vând iluzii la colţul străzii. E greu să ai puterea să lupţi şi să investeşti în construirea unui sentiment autentic. Unei relaţii de 10. Şi nu, nu lua cuvântul "a investi" în mod material. Să investeşti nervi. Răbdare. Dragoste. E mult mai greu decât să investeşti bani, crede-mă.

Renunţaţi să fugiţi după material. Fugiţi după real. După ceea ce vă face inima să bată mai tare. După ceva-ul ăla care vă pune pe gânduri. După voi, înşivă, deghizaţi în alt ambalaj.

Fugiţi după fericire. 
E al dracului de greu de găsit în ziua de azi. Şi al dracului de importantă.

#tothemoonandneverback

Ai privit vreodată doi oameni care nu şi-au putut dărâma barierele?
Ai observat vreodată doi ochi roşii de la atâtea lovituri, şi totuşi cu un licăr de speranţă în spatele lor?
Ai văzut vreodată un trup atât de schingiuit de răni, încât te dor buricele degetelor când îi atingi urmele de piele?

Am crezut că va urma o zi de Martie clişeică. Fitness-ul de dimineaţă, veşnicele 8 ore în cadrul muncii, sperând că voi aduce un plus unei lumi mult prea împovărată de grijile cotidiene, şi sublimul pahar de vin pentru a încununa o zi obişnuită şi pentru a mă convinge că mai există şi o parte a vieţii pentru care merită să trăieşti.
Aşa că am pornit la drum. Şi, pe drumul meu bătătorit zi de zi în amurgul dimineţii, m-am oprit subit. Nu pentru că aş fi păţit ceva sau pentru că m-am decis că e de ajuns pentru acea dimineaţă, ci pentru că am simţit o apăsare în aer aşa cum n-ar fi trebuit să o poarte un vânt domol de primăvară. Şi.. doi oameni care erau cauza ei.
Stăteau cu umerii plecaţi. Ea, pe o bancă sătulă de poveşti de dragoste, iar el.. într-o poziţie care ar fi vrut să îi sublinieze orgoliul bărbătesc, deşi nu îi aducea decât ruşine. Şi nici nu se priveau.
Ea avea capul lăsat în pământ, parcă sperând că se va deschide o groapă imaginară şi o va înghiţi, curmându-i nodul din gât. Iar el.. privea spre cer, căutând parcă absolvirea divină. Şi, Doamne, câte cuvinte ar fi putut scoate, înlocuind liniştea apăsătoare şi curmând durerea veşnică ce urma să le posede sufletele.
Inima a început să îmi accelereze, văzând-o ridicându-se şi apropiindu-se de el. Şi, jur, că mi-am împreunat mâinile instinctiv, parcă rugându-mă să privesc cum învinge dragostea.
I-a atins obrazul brăzdat cu barba aia care te împiedica pentru o milisecundă să crezi că un bărbat ca el poate avea slăbiciuni. S-au privit în ochi timp de câteva secunde care mie mi-au părut o eternitate şi apoi... mâna aceea a căzut. Am văzut-o întorcându-i spatele şi oprindu-se, parcă încercând să îi spună ceva. S-a întors, l-a privit încă o dată şi, fără niciun cuvânt, printr-o clipire şi o strângere a buzelor, şi-a luat cel mai dureros rămas bun la care am asistat vreodată.
Iar el, văzând-o îndepărtându-se, şi-a încleştat pumnii, decizând, tacit, să o lase. S-a prăbuşit pe banca aceea veche şi îşi privea pumnii neputincios. Apoi, din senin, s-a ridicat brusc, a dat să plece, oprindu-se pentru o fracţiune de secundă pentru a mai privi o dată banca aceea, luându-şi parcă rămas bun de la întreaga lui existenţă de până atunci.

Am rămas acolo, cu acelaşi nod în gât, neputincioasă, privind cum două suflete pereche şi-au luat rămas bun de la iubire. Pentru eternitate. Am asistat la cel mai dureros "adio" din istorie. Am auzit cum se crapă un suflet atunci când moare şi am văzut ce înseamnă să îţi pierzi întreaga identitate.

E Noiembrie, şi încă îmi urmez ritualul. Orele mele de alergare au devenit o necesitate, sperând că voi vedea într-o zi banca aceea căpătând culoare. Dar e la fel de ponosită, parcă suferind şi ea enorma pierdere la care asistase. E Noiembrie şi mă gândesc mereu la câte suflete şi-au luat adio de la fericire. E Noiembrie şi eu încă sper.

Până ce soarele răsare din vest şi apune la est, până ce râurile seacă şi munţii sunt purtaţi de vânt ca frunzele.