Pentru tine... de la cea care se pierde usor. Pentru tine... de la mine.

Ti.am promis ca scriu, si eu nu sunt genul de persoana care nu isi respecta promisiunile. Ma ajuta si pe mine pentru ca sunt in declin.
Poate ma vedeti obosita, stresata uneori sau razand si facand glume. Dar amintiti-va ca, atunci cand ceasul bate o ora lipsita de soare si lumina, unde linistea si intunericul domina, in coltul meu de lume, eu nu sunt ok. Atunci cand vantul bate si voi nu sunteti cu gandul la ceva anume, eu sunt cu gandul la cineva, si sufar. Sufar in ultima vreme din mai multe motive.
Sufar in general de dor. Ma pierd. Simt ca va pierd.
Simt ca a avut dreptate persoana care in vara mi-a zis "te va schimba Bucurestiul". Pentru ca o simt in fiecare firicel de par, vad asta cand deschid ochii dimineata sau in jurul meu. Ma simt singura. Si habar nu aveti cat e de rau. Zilele astea fara telefon mi-au demonstrat ca, in noptile sau zilele cand simti nevoia sa vorbesti cu cineva sau sa raspunzi cuiva si nu poti, te simti cel mai neajutorat.

Revenind la tine, stiu la ce te referi de fiecare data cand abordezi subiectul. Doar ca vreau sa aud de la tine. E hilar, dar nu mai esti nici tu un simplu prieten pentru mine. Si, de fapt, toti mi-ati devenit o parte din suflet. Iar duminica, dupa ora 7, eu plec pentru cateva zile fara sufletul meu. O persoana fara suflet care bantuie strazile cautand alinare in ochi straini, ochii celor care isi confrunta privirea cu a mea.
Nu va zic de fiecare data ca nu ati dat semne de viata inutil. Ma doare chestia asta. Pentru ca am ajuns la vorba cuiva: daca tu nu ii cauti, ei nu te cauta. Nu va reprosez nimic, toti suntem ocupati, toti dam tonuri de ocupat, toti avem grijile noastre. Dar simt nevoia sa va aud. Pentru ca atunci cand eu simt ca va pierd, nu ma linisteste nimic ca nu e asa. Telefonul meu nu mai suna, mesajele nu se inghesuie sa apara. Mi-e dor de voi de imi vine sa urlu chiar si acum, riscand sa fiu data afara de-aici pe caz de boala. Si, scuze, am inceput iar sa generalizez sau sa aberez. Dar, ti-am zis, stiu. Si nu stiu ce sa zic. Nu stiu nimic acum. Crezi ca stii tu?
Revenind la marea mea dilema, mi-e dor de tine. Si nu mi-a facut bine ca nu am ascultat sfaturile primite. Si, de fapt, iar m-ai ranit. Dar eu, riscand sa pic in ridicol, am realizat ceva. Ceva care uneori ma linisteste. Cred ca am gasit singura raspunsul la intrebarea care ma macina. Acum inteleg de ce. Sau sper sa fi inteles.
Am sufletul pierdut acum si nu cred ca il voi mai gasi. Pentru ca e facut bucatele, si sa regasesti toate acele fragmente e greu. Nu ma lasa sa cred totusi ca nu am insemnat sau nu insemn nimic. Nu as mai putea continua. Nu lucid, oricum.
In final, ganditi-va ca in acest moment, eu nu dorm. Si de fapt, ganditi-va ca, atunci cand se sting luminile si e liniste, eu sunt undeva, intr-un colt de lume si nu mi-e bine deloc.
Ti-am promis ca scriu, am scris. Promite-mi tu acum ca nu te-am speriat. Vreau sa imi promiteti ca maine, cand decorul acela de care v-am spus apare, o sa va ganditi la ce fac eu. Si vreau sa stiu ca a doua zi, telefonul meu va suna. Pentru ca am nevoie de voi acum. Mai mult ca orice.