#tothemoonandneverback

Ai privit vreodată doi oameni care nu şi-au putut dărâma barierele?
Ai observat vreodată doi ochi roşii de la atâtea lovituri, şi totuşi cu un licăr de speranţă în spatele lor?
Ai văzut vreodată un trup atât de schingiuit de răni, încât te dor buricele degetelor când îi atingi urmele de piele?

Am crezut că va urma o zi de Martie clişeică. Fitness-ul de dimineaţă, veşnicele 8 ore în cadrul muncii, sperând că voi aduce un plus unei lumi mult prea împovărată de grijile cotidiene, şi sublimul pahar de vin pentru a încununa o zi obişnuită şi pentru a mă convinge că mai există şi o parte a vieţii pentru care merită să trăieşti.
Aşa că am pornit la drum. Şi, pe drumul meu bătătorit zi de zi în amurgul dimineţii, m-am oprit subit. Nu pentru că aş fi păţit ceva sau pentru că m-am decis că e de ajuns pentru acea dimineaţă, ci pentru că am simţit o apăsare în aer aşa cum n-ar fi trebuit să o poarte un vânt domol de primăvară. Şi.. doi oameni care erau cauza ei.
Stăteau cu umerii plecaţi. Ea, pe o bancă sătulă de poveşti de dragoste, iar el.. într-o poziţie care ar fi vrut să îi sublinieze orgoliul bărbătesc, deşi nu îi aducea decât ruşine. Şi nici nu se priveau.
Ea avea capul lăsat în pământ, parcă sperând că se va deschide o groapă imaginară şi o va înghiţi, curmându-i nodul din gât. Iar el.. privea spre cer, căutând parcă absolvirea divină. Şi, Doamne, câte cuvinte ar fi putut scoate, înlocuind liniştea apăsătoare şi curmând durerea veşnică ce urma să le posede sufletele.
Inima a început să îmi accelereze, văzând-o ridicându-se şi apropiindu-se de el. Şi, jur, că mi-am împreunat mâinile instinctiv, parcă rugându-mă să privesc cum învinge dragostea.
I-a atins obrazul brăzdat cu barba aia care te împiedica pentru o milisecundă să crezi că un bărbat ca el poate avea slăbiciuni. S-au privit în ochi timp de câteva secunde care mie mi-au părut o eternitate şi apoi... mâna aceea a căzut. Am văzut-o întorcându-i spatele şi oprindu-se, parcă încercând să îi spună ceva. S-a întors, l-a privit încă o dată şi, fără niciun cuvânt, printr-o clipire şi o strângere a buzelor, şi-a luat cel mai dureros rămas bun la care am asistat vreodată.
Iar el, văzând-o îndepărtându-se, şi-a încleştat pumnii, decizând, tacit, să o lase. S-a prăbuşit pe banca aceea veche şi îşi privea pumnii neputincios. Apoi, din senin, s-a ridicat brusc, a dat să plece, oprindu-se pentru o fracţiune de secundă pentru a mai privi o dată banca aceea, luându-şi parcă rămas bun de la întreaga lui existenţă de până atunci.

Am rămas acolo, cu acelaşi nod în gât, neputincioasă, privind cum două suflete pereche şi-au luat rămas bun de la iubire. Pentru eternitate. Am asistat la cel mai dureros "adio" din istorie. Am auzit cum se crapă un suflet atunci când moare şi am văzut ce înseamnă să îţi pierzi întreaga identitate.

E Noiembrie, şi încă îmi urmez ritualul. Orele mele de alergare au devenit o necesitate, sperând că voi vedea într-o zi banca aceea căpătând culoare. Dar e la fel de ponosită, parcă suferind şi ea enorma pierdere la care asistase. E Noiembrie şi mă gândesc mereu la câte suflete şi-au luat adio de la fericire. E Noiembrie şi eu încă sper.

Până ce soarele răsare din vest şi apune la est, până ce râurile seacă şi munţii sunt purtaţi de vânt ca frunzele.