A venit intr-o seara, pe neasteptate, cu un aer grabit, apasand insistent soneria. Ma facea sa cred ca are un tumult de nestavilit in interior, avand in vedere si ora tarzie la care sosise.
Venise sa imi povesteasca despre vechea lui iubire... avand un aer mult prea disperat pentru perioada de timp care trecuse - suficienta pentru a-i masca din rani. Ii placea sa o numeasca "Mina" - de la improbabila amfetamina - pentru ca ii cauza aceleasi senzatii - daca nu chiar mai puternice.
Ceasul batea ora 01:00, cafeaua deja devenise rece si pachetul de tigari era pe jumatate. Ma fascina aceasta poveste, acest personaj mistic - pentru ca uneori aveam impresia ca imi vorbeste despre o fantasma, o eroina negativa, cum nici in basme nu a fost conturata inca - asa ca mereu ii imbratisam subiectul cu pasiune. Treceau ore intregi in care el imi vorbea despre acea fiinta care ii strapunsese sufletul lui de "golan" - asa cum ii placea sa glumeasca uneori. Fata care ii daramase barierele si care ii demonstrase ca poate. Ca poate... orice isi punea in cap sa faca. Uneori, hilar privind acest subiect, pot sa spun ca imi doream sa fiu asa. Povestea de seara a cuiva care mai are multe de spus. Cea care si-a lasat amprenta acolo. Parafrazand - the one that got away.
Asezandu-ma confortabil in fotoliu, l-am indemnat sa isi verse "oful"... aveam de gand sa fiu umarul pe care ar fi plans, atata timp cat el devenea sursa mea de inspiratie - macar pentru o seara.
"Iti jur... De cate ori ma gandesc la ea, ma trec niste fiori de necontrolat. E ca si cum ea exista mereu in capul meu, in sufletul meu. Si e atat de departe... E genul de femeie care transforma orice barbat in nebun. Stii, genul ala de care baietii cuminti se feresc si baietii duri o considera o provocare. Mina mea ar putea lejer distruge orice status-quo. Mina mea ar putea ajunge in istorie intr-o zi. Si-mi amintesc ultima data cand ne-am vazut. Mi-a dat un telefon scurt si mi-a aparut in prag. Nu stiam daca sa o imbratisez sau sa ii fac loc sa treaca. Am ales a doua varianta, vrand sa imi folosesc putinul orgoliu masculin care imi ramasese. Si a lasat in urma ei o lunga si inevitabila dara de parfum. Cel care ma imbata zilnic. Statea in fotoliu de parca eu eram intrusul - aveam momente cand ma simteam in plus, si asta e ironia... in plus la mine acasa?!
Am intrebat-o ce mai are de luat de aici... Ca plecase ultima data cu absolut tot. Si cand spun tot, ma refer chiar la ... tot. Mi-a zambit scurt, butonandu-si telefonul. M-a privit in ochi, citindu-mi disperarea si a pus telefonul in geanta aceea eleganta. Cu un glas hotarat dar fin mi-a soptit: Am venit doar sa te vad. Obisnuinta moare greu. In plus, tu esti o persoana speciala.
Si jur, in momentul ala m-am simtit ca un animal de companie."
Ma bufnise rasul dar m-am potolit rapid, vazand ca nu primesc acelasi raspuns. Continua...
"Nu mi-am mai putut mentine aerul frivol si am rabufnit: stii ce? M-am saturat de pozitia asta. M-am saturat de drogul din tine. Am devenit obsedat, am devenit o ustensila. Si, desi sunt barbat, uneori ma simt ca o jucarie. Ma simt controlat. Tu esti indragostita de iubire. De suferinta. Te hranesti cu victimele tale. Cu sentimentele lor. Te joci cu barbatii ca si cu niste jucarii, pe care, cand te plictisesti, le arunci, cautand variantele mai noi. Provocarile mai mari. Oricat as lupta eu sa iti arat calea cea ... dreapta, sa-i spun asa, tu mereu vei fi a altuia. Si ma macina probabil si mai tare faptul ca nici macar nu le apartii in toata puterea cuvantului. Esti a lor doar in imaginatie. A mea ai fost intr-un mod total. Ce sa cred? Ca inca imi apartii? De fapt... mi-ai apartinut vreodata?
Si, iti jur ca mi-a raspuns in modul ei caracteristic. Cu un zambet. Dar zambetul ala al ei fatal. Am incheiat conversatia si am "escortat-o" afara. Simteam ca nu mai pot. Simteam ca fiecare celula din organismul meu sta sa plezneasca, sa isi caute drum spre alt purtator de simturi. Dar, crede-ma, asa era. Femeia asta era o stapana. O colectionara de suflete. Aveam impresia uneori ca le poarta pe toate in geanta aia eleganta. Stia intotdeauna ce sa spuna si exact momentul in care trebuia sa spuna ceva... sau momentul in care trebuia sa raspunda tacit. Poate cu un zambet ... sau doar o privire. Dorea persoanele exact atunci cand ele se hotarau sa isi vada de drum. Nu isi permitea sa isi piarda "soldateii". Si nu avea sentimente... imi spusese la inceput ca suferise o "pierdere" si ca nu imi garanteaza ca voi fi cel care o va invata iar sa investeasca iubire. Dar eu, ca prostul, am vrut sa ii demonstrez contrariul. Si ghici ce? Mi-a dovedit ea mie. Am incercat, dar ea clar nu mai este capabila de iubire. De umanitate. Imi spunea uneori ca si-a pierdut sufletul acum ceva timp ... si nu i-a fost inapoiat. Din egoism sau poate din iubire platonica si distanta. Ma gandeam deseori cum este acel barbat. Ce, din el, a facut-o pe ea sa se dedice total? Sa se piarda in simturi si sentimente? Sa investeasca tot - fara nicio garantie. Imi doream deseori sa il cunosc. Hilar, cred ca i-as fi cerut "reteta". Ceva ma facea mereu sa ma intorc. Impotriva tuturor simturilor mele. Impotriva ratiunii, impotriva orgoliilor. Ceva-ul ala era mai puternic decat as fi putut fi eu vreodata. Ma domina. Si uram uneori sentimentul asta. Ma simteam mic in fata ei. Nu ma simteam suficient de barbat. Si asta imi manca fiecare particica de mandrie pe care o aveam.
Stii ce? Destul... Am sa incerc sa mai trec peste o noapte, poate cu o sticla de alcool, poate cu ceva care sa-mi distraga atentia. Stii, iti multumesc... macar tu imi aduci putina liniste."
Si pleca. Ramasesem in fotoliul meu mare, cu pachetul de tigari gol in mana si cu ceasca de cafea goala. Nici nu am putut sa ma ridic sa il conduc. Umbra ei era prea mare.
Ma fascina aceasta femeie. Am spus-o si o repet. Nu pot sa spun ca imi era un idol ... Dar era exact genul de om care mi-ar fi placut sa fiu si eu. Cea de care vorbesti la o cafea tarzie. Cea care lasa in urma amprente.
Femeia care intr-o zi... va ramane in istorie. Cu tot cu geanta ei eleganta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu