M-a luat mai devreme o melancolie adresata postarilor mele mai vechi, asa ca am hotarat sa le recitesc ... pe diagonala... atat cat sa mi le reamintesc.
Si m-au dus inapoi in toamna anului 2011... acolo unde a ramas S. Unde a ramas "umanitatea" si, probabil, odata cu ea, si sufletul meu. Toamna anului 2011... anotimpul care a transformat o fetita intr-o femeie. Toamna maturizarii... fortate?!
Si reciteam cuvintele scrise la nervi si durere in care imi juram ca am sa devin "bitchier". Si-mi aduc aminte ca, pe moment, chiar credeam in asta, dar in timp nu aparea nicio modificare.
Nu pot sa spun ca stiu exact momentul in care subconstientul meu a imbratisat aceasta schimbare. Dar stiu sigur ca s-a intamplat. Undeva intre toamna anului 2011 si iarna anului 2012. Intr-o clepsidra de un an si cateva luni, S. cea zambitoare, mult prea sufletista si plina de speranta... a ramas in urma.
Nu pot sa-mi aduc aminte exact cam cate persoane mi-au rostit vorbele "Ce n-as da sa pot sa fiu ca tine." - si de fiecare data le-am raspuns la fel "Nu. Asta sa fie ultima decizie pe care poti sa o iei vreodata."...
Te gandesti la un om nepasator, ignorant si fara sentimente ca la o persoana ideala, mai ales in momentele in care chiar simti ca nu mai poti face fata. Si crezi ca asta este persoana care vrei sa devii intr-o buna zi. Dar ramane la stadiul de dorinta, pentru ca ori de cate ori incerci sa faci asta, realizezi ca nu functioneaza. Cel putin pe moment.
Crede-ma... functioneaza. Hilar, ma regasesc uneori in serialul TVD, in care se tot vorbeste si, se si aplica, oprirea umanitatii. Nu traim in filme, nu merge doar printr-o decizie de moment. Dar, repet, functioneaza in timp.
Pare ideal sa nu pui suflet atunci cand te certi cu persoana iubita, sa nu iti pese daca pleaca si in urma lasa doar o usa inchisa. Cand pierzi un prieten si te gandesti ca e "plina balta". Cand jignesti fara sa ai mustrarile ce urmeaza.
Nu este ideal. De fapt, e departe de a fi.
Stii... uneori mi-e dor de ea. Uneori mi-e dor de mine. Pentru ca macar stiam ca doare, dar am investit. Continui sa investesc, nu spun nu, dar renuntarea deja e foarte usoara. Planul B e intotdeauna alaturi de mine si golul din stomac mi-a disparut demult.
Ma invinuiesc pe mine ca am pierdut-o. Ca m-am pierdut. Mi-am dorit atat de tare sa devin o persoana rece, incat, in timp, am reusit sa imi pierd de tot umanitatea. Am imbratisat nepasarea si rautatea. Si, e foarte greu sa le dobandesti inapoi. Credeti-ma pe cuvant, de fiecare data cand ma hotarasc sa investesc sentimente, parca apare o bariera care spune "pana aici ai platit" si ma impinge inapoi. Antivirus-ul meu, cum imi place sa il numesc.
Doar ca, am descarcat o varianta mult prea performanta pentru soft-ul meu. Hard, de fapt, soft-ul e la reparat de ... aproape un an si cateva luni.
Permite-mi sa-ti deschid ochii: indiferent de cate ori ai sa cazi, ai cu o sansa in plus sa te ridici. Indiferent de cate ori ai sa te simti singur, ai minim o persoana care iti poate fi alaturi, desi, tu poate ai uitat de ea. De cate ori crezi ca nimic nu mai are rost sau rezolvare, mai gandeste-te o data. Sigur ai uitat ceva. Am sa-l numesc buton, si am sa te sfatuiesc sa nu il apesi niciodata. E maaare si rosu si scrie pe el "Feelings off". Evita, orice s-ar intampla, sa il apesi. Persoana ideala care crezi ca vei deveni e numai in capul tau.
Lumea asta mare are nevoie de oameni in ea, nu de fantome. Nu iti permite sa nu devii cea mai buna versiune umana a ta.
Iar... daca simti ca nu poti, si butonul este singura ta scapare, fa-mi mie o favoare, facandu-ti in acelasi timp si tie una, si anunta-ma. Promit, indiferent de situatie am sa te impiedic sa ajungi in acel stadiu.
Se spune ca e nevoie de 10.000 de ore pentru ca un om sa devina expert in ceva anume. Eu, am mai mult de 10.000 de ore la activ...
Lasa-ma pe mine sa lupt pentru umanitatea ta... asa cum nu am putut sa o fac pentru a mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu