- Buna, draga mea. De ceva timp tot vroiam sa te prind sa discutam acest subiect. Ia spune-mi... cum e cu sufletul pereche?
-Mitul sufletului pereche a fost descris pentru prima data de filozoful grec Platon. Cu ajutorul unuia dintre personajele sale, Platon scrie ca, in vremurile antice, oamenii erau fiinte androgine, cu trasaturi atat feminine, cat si masculine, traind in cuplu, uniti la propriu, spate in spate, avand o singura inima. Androginii nu erau printre favoritii zeilor care, invidiosi pe fericirea lor, au decis sa ii separe, fiecare pastrand insa din caracteristicile perechii sale. De atunci, fiecare om rataceste pe Pamant in cautarea jumatatii sale, sperand ca, la un moment dat, va ajunge sa formeze din nou un tot unitar alaturi de iubirea sa.
-Suna superb. Dar chestiile astea cred ca le pot gasi si cu o scurta cautare pe Google. Altceva vroiam sa stiu.
-Ce inseamna pentru mine suflet pereche?
-Exact.
-Ok. Tine-te bine. Am sa te duc intr-o alta lume pentru cateva secunde.
Sufletul meu pereche avea un ras ciudat. Stii, era genul de om pe care nu-l treceai cu vederea usor, chit ca mai stateai cu inca 20 de persoane la masa. Avea ceva-ul ala. Un fel de nu-ma-uita. Stii ce? Te-ai fi scufundat si-n albastrul ochilor lui. Pe cat de misteriosi, pe atat de simpli. Ii puteam vedea sufletul acolo. Si el stia treaba asta. Poate de-aia uneori evita sa ma priveasca in ochi. Sufletul meu pereche avea un mod ciudat de a iubi. Si un mod si mai ciudat de a arata acest lucru. Era un mister captusit cu tente de bad-boy. Sufletul meu pereche spunea aceleasi lucruri pe care le spuneam eu, de multe ori fiind surprinsi ca o faceam si in acelasi timp. Pusi unul langa altul, toti se intrebau unde ne sunt verighetele. Hahaha. Ne vedeai intalnindu-ne intamplator pe strada sau facand aceleasi lucruri.
Stii... cand eram mai mica, eram indragostita de balconul din camera mea. Si obisnuiam sa pierd ore intregi acolo, ascultand muzica sau pur si simplu savurand momentul. Si, fiind o filosoafa innascuta, gandeam absolut toate traznaile. Si m-am gandit la un moment dat ca ar fi un lucru chiar haios ca sufletul meu pereche sa locuiasca in blocul din fata balconului meu. Intr-o noapte, mi-am ales o stea. Si am zis ca steaua aceea va fi steaua mea. Pur intamplator. A continuat sa straluceasca mult timp, ani de zile, acolo la locul ei. Au trecut ani si intr-o buna seara, steaua mea a incetat sa mai fie acolo unde ii era locul. Am asteptat-o in zadar zile dupa zile, saptamani, luni. N-a mai aparut de-atunci. S-a stins in seara in care doua suflete pereche si-au despartit drumurile. Mi-au trebuit ani sa fac legatura. La fel cum, dupa ani de zile am realizat ca ce gandeam cand eram o copila, poate fusese destinul. Sufletul meu pereche chiar acolo locuia. In blocul din fata balconului meu.
-Si acum, dupa atatia ani... mai crezi in suflete pereche?
-Bineinteles. Dar partea trista este ca un om, asa cum spunea si Platon, are un singur suflet pereche toata viata. Am 45 de ani si, crede-ma, mai am momente cand hoinaresc prin vechiul meu cartier in cautarea stelei mele. Nici acum nu a reaparut. Mai am momente, cand, intr-o zi obisnuita, dupa serviciu, ma surprinde sotul meu in bucatarie, privind pierduta pe geam. Sunt fericita alaturi de el, nu ma intelege gresit, am si o fetita in care ma vad pe mine, doar ca...
-Doar ca ... ar fi fost frumos ca fetita ta sa aiba ochii albastri, nu?
-Sau poate stralucirea unei stele in ei.
[Fragmente din cartea pe care n-o voi termina niciodata]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu