S-a trezit deodata din inertie cand a auzit zgomotul patrunzator al imperfectiunilor diminetii. Isi dorea cu ardoare sa poata analiza lumea asa cum isi inchipuia ca o va face cand va atinge pragul adolescentei. Totul era fad acum. Nimic nu mai stralucea, nimic nu ii domolea panica acuta ce i se instaurase in suflet. Se vedea jos, acolo unde nu credea vreodata ca va ajunge si asta o demoraliza total. Stia ca trebuia sa se ridice singura, asa cum o facuse de atatea ori pana acum, si totusi nu avea zvacul necesar de a isi incepe noua calatorie. Se simtea slabita, cumva paralizata de noile informatii ce o inconjurau. Realizase ca isi facuse rau singura si era constienta ca o asteapta alte noi calatorii. Doar daca s-ar putea ridica si de aceasta data. Avea inainte o siguranta totala, stupefianta, avand o inocenta pura in suflet. Plamani innegriti. Ochi inrositi. Oboseala. Rautatea celor din jur. Respingere. Sufletul bucati. Intreab-o cat de inocenta este acum.
Isi pufaia ultima tigare ca si cum ar fi fost ultima ei amprenta lasata pe acest taram. Un taram al oamenilor nesiguri si bolnaviciosi. Si chiar daca inca se simtea stapana trupului ei, sufletul nu o mai insotea demult. Ramasese pe acea veranda, in acea zi de vara torida, langa acel cumul de amintiri. Si il vroia inapoi, dar ceva o impiedica. Frica aceea de trecut nu ii parasise niciodata constiinta.
Isi aducea aminte de cuvintele mamei, cea ocrotitoare si ii vedea din nou ochii in lacrimi la vederea fiicei sale covarsita de sublimele depresii ce ii invaluisera vara. Se invinuia pentru lipsa de judecata, cand, de fapt, nu se gandea ca a actionat cu sufletul, lasandu-si neuronii in sertarul ei de lucruri marunte. Circumstantele care au adus-o aici erau infime, dar scopul lor era de a o ajuta pe aceasta domnisoara, pierduta in lumea oamenilor "mari". Singurul lucru care nu i se schimbase era licarirea puternica ce o avusese intotdeauna in ochi. Ochii aceia patrunsi de amintiri si de vesti proaste. De oameni pierduti si iubiri uitate. Se privea in oglinda ca si cum acum era prima data cand se vedea cu adevarat. Dincolo de machiajul superficial si zambetul fals ce ii dezvaluia dantura cu care furase cateva priviri incerte. Se privea acum pe dupa "ambalaj". Si realiza ca e timpul sa nu se mai minta macar pe sine, daca pe restul reusise de atatea ori.
Aceea era privirea de care era atat de mandra. Aceea era motivatia ei de a continua de fiecare data cand intalnise ceva ambiguu sau greu. Pentru ca domnisoara asta era o luptatoare. Si se va purta ca atare.
O vad ridicandu-se in sfarsit, retusindu-si machiajul si finisandu-si aerul impecabil pe care il purta mereu cu ea. O vad iesind pe usa, uitandu-se pentru o zecime de secunda inapoi. Felul in care a intrat in lumina diminetii imi confirma ca isi va continua misiunea. Acel aer ma asigura ca este pusa pe un singur lucru: cucerirea intregii lumi. Acum ori niciodata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu